POEZII de Ion Cireasa

Prin sufletul ei de femeie perfectă
se-ating de mine peste tot
ofuri de-alint şi mângâieri de răspuns
pentru tot ce-i sunt

Cu fulgi-doruri
din iubirea-mi cernută
pe strune de suflet
cu şoapte de dragoste de vis cuprins
o fac să-mi plângă…
şi-n ploaie magică
iubirea noastră
se picura
prin noi
firbinte !

În trecerea lui
timpul scoate la lumină
doar adevăruri sublime
şi-aruncă-n negura uitării
toate nimicurile

Este dureros însă
când lasă urme adânci
prin suflete
luând cu el
frumuseţi şi trăiri
de neasemuit
oprindu-le brusc zbuciumul
de-a dărui iubire
când lumea-i atât de parşivă
şi nedemnă de ceva frumos

Când aşteptările nu-ţi sunt aproape
şi te mulţumeşti cu puţinul altora
cu sumbre arătări şi sforăitoare alintări
cuvântările-ţi sunt încâlcite…

încerci de fapt să-ţi maschezi
toate neîmplinirile
cu-n fel de folie strălucitoare
fie şi cu-un licăr de speranţă
şi-apoi ţi le faci cadou

te prefaci numai că eşti fericit
dar toate amăgirile astea
cândva te vor răpune
şi-atunci vei fi dezorientat

nu-ţi vei mai găsi liniştea
şi nici echilibrul necesar
pentru a o lua de la capăt…
va fi prea târziu
ca să mai poţi
şi să mai vrei
vreo-mplinire !

Eşti foarte-aproape
de-a fi o amintire...
când rătăceşti ca o frunză
purtat de vânt aiurea

chiar şi-nvăluit
de-o adiere de vânticel
eşti tot în cădere liberă
tot spre amintire

nu poţi să mai rămâi
într-o stare… doar aşa…
de dragul florilor de cireş !
statornicia într-o iubire
a unui frumos sentiment
cere dăruire maximă
de aceea nu poate fi preţuită

...................................
şi orice încercare
de trădare a aşteptărilor
se lasă cu-n dureros eşec

Timpul s-ar opri de-acuma…
fiind un pic confuz!

Insa se mai scurge distorsionat
doar asa...din inerţie
şi nu prea mai gândeşte!
dar inca ştie foarte bine să facă diferenţa
între ce a fost cândva...
şi ce urmează să mai fie
( să aibe şansa să se-ntâmple
sa mai fie chiar trecut...!)

Deşi la unii
tot ce a mai rămas e cam puţin...
are uneori noroc  (timpul!)
şi-i folosit cu-un pic de rost
la alţii însă e suficient de mult...
cât pentru-o trăire adevărată
dar şi-l irosesc aiurea
petrecându-l într-o doară…
fără vreo măsură potrivită !

Timpul ştie foarte bine că bietele anotimpuri
sunt doar scurte cicluri pentru mersul vremurilor...
(şi ele trecătoare de timp...!)
de la răsărit de speranţă
până la apusul simţurilor
când şi speranţa…
moare!
...................................
De aceea te-ndemn
sa-ti petreci timpul totdeauna
cu grija...la mare intensitate!

Pân-acum
ca un copil prostuţ
cu teamă de eşec prin înec...
nu m-am scaldat prin tine
marea mea …
(am fost mult prea cuminte...)!
dar ti-am sorbit cu nesaţ iubirea
din risipirea-ţi de frumuseţi
cu uşoara-mi vălurire
peste nisipurile-ţi fine
şi calde

Dar să ştii iubito
mi-aş duce viaţa împreună cu tine
petrecându-mi timpul
prin apele-ţi învolburate
trecându-l prin alge
din scoici moi sorbind sevă
şi culegând cu buzele perle...

(prin magice genuni
l-aş luneca trecut
dincolo de prundişuri…)

Cu şoapte şi suspine
peste neasemuite tărâmuri
am săruta frumuseţi
şi încă neatinse visuri...
necuprinse
de mine
de tine
de noi
doi!

Azi el aflase că nu trebuie
să mai insiste pentru explicaţii
ori justificări…
(scuzandu-se ca n-o prea cunoaste...)
ci doar dintr-o privire
ar trebui să-i pătrundă
prin adâncul mister !

Ca o lumină-fulger binecuvântată
şi-mplântată-n colţ de rai
cu toată dragostea
deseori să-şi facă iubita
să nu-i irosească timpul
decât în contraziceri
cu rost…
constructive !
....................................................
...şi-n sensuri opuse
ea să-i înfrunte gândul
de fiecare dată
când se poate…
(n-ar fi deloc rau...!)
altfel…
vorba latinului :
Carpe diem !

Gândul că poate mâine
iubirea-i se va pierde
sau poate că el îi va rătăci…
fără s-o mai atingă !
îl făcea să se teamă...
(şi ca poate-un pic
o să-l si doară...)

Nu prea ştia cum să-i rostească
de-acum înainte adevăruri
când ea nu-i mai vroia
şi alte cuvinte adăugate aiurea
peste-o promisiune …
de altfel cât se poate de clară
şi făcută din tot sufletul ei !

El are totuşi o linişte in suflet…
în cuvântări prea uşoare
doar cuvintele pline ochi
cu-nţelesuri aievea
o făcuseră pân-acum
să simtă-n suflet mângâiere
şi tot asa o va vraji si mâine…
si-ntotdeauna!

În sfârşit...dulcea napasta-zana-mi din vis
deşi i se citea uşor printre rânduri
cu roşu-n obraji ea a recunoscut
că e-ndrăgostită !

Era de mărturisit o aşa fericire!
Nu te poţi abţine să nu cuvânţi
sau să nu rosteşti adevăruri !
şi e foarte clară starea ei
pentru toţi ce-i purtau
vreo grijă…
şi-i simplu de-nţeles

Nimeni nu-i va găsi vreo vină niciodată
iar cântecele ei ma vrăjesc
şi fără tăgadă
sunt dintru-nceput
pline de dragoste adevărată
ce-i izvorăşte caldă
din adâncul sufletului !

Se picurase cu toată dragostea
în sufletul lui puţin câte puţin
si îl cucerise definitiv !
nici nu mai ştia
când era el
sau când era ea…
şi nu-i deloc un aiurit !

Se contopiseră în toate
şi trăiau amândoi
în aceeaşi stare…
de beatitudine !

Nu se mai schimbă nimic ;
roşu dulce-amărui
e conturul dragostei lui
şi-o-mpresoară
totdeauna
alb de cireş e cerul lor
iar surâsul ei te farmecă
şi are culoarea magică
a nopţii ce cuprinde
cu mult drag
apusul...
(iar peste toate
sunt frumos pictate...
nuaţele curcubeului!)

.................................
fericirea le invadează
sufletele!
nu se mai poate face nimic
căci se iubesc
la nesfârşit !

Se iubesc aşa de mult
încât nici nu mai conteză
dacă vreun viscol parşiv
le-acoperă vreo cale
ori nori veniţi de-aiurea
le-ntunecă zarea

Niciun ger nu le-amorţeşte vreo simţire
şi nu le poate fi povară peste suflete
sau îngheţ pentru dorinţe...
si nicicând vreo tristeţe

Caci şi sub zăpezi e mult freamăt
curg ploi calde !
cu doruri multe
în pământul reavăn
seminţele germinează…
si viaţa merge-nainte!
....................................
iubirea triumfă
şi nu dispare
niciodată !

Îi plăcea
la nebunie
să o privească
aşezată mare-ntinsă
ca un abajur de mătăsuri
peste-un stâlp de lumină !

simţea în jurul lui o imensă fericire
ce-l făcea să plângă...
şi să suspine

nici nu prea putea să-nţeleagă
cum îl împresoară
o aşa splendoare
fantastică
(mierie...şi cu-atâta dragoste!)

cum îi inunda sufletul o asa frumusete
venită din Ceruri
şi nu-şi imagina
o altă viaţă fără de ea-zana din vis
era fascinat!
nu mai rostea niciun cuvânt
când o vedea cu pletele-n vânt
încordată peste timp...
valsand

naucit...îi număra cu mult drag
silabele din cânt
una câte una
respirându-i iubirea!

.....................................
şi fluturii ei albaştri
mângâiau în zbor
odata cu trecerea timpului...
conturul lui  frumos!

Au de-acum lumea lor
făurită din vise-mplinite
din prea multe zbateri
de suflete durute…
amănuntele-s calculate
pentru viitoare trăiri
cu armonie de culori
şi cântece de viori

nu-i mai pot atinge
himerele văzduhului
muma-pădurii-
urâţenia pământului
ori firea absurdă
a vremurilor de azi

întunecate coşmaruri
din vremuri trecute
le-aruncă-n pustiuri
şi nu mai pot schimba
lumea lor
pe nimic altceva
nu o pot vinde...
nu are preţ !

şi-o-mpart toată
clipă cu clipă
într-o doară…el si ea
cu aceleaşi aripi zburând
spre nemurire
că doar…
e lumea lor
de-adâncă visare!

Să iroseşti mereu în clipe scurse
mărunt şi preafrumoase
măcar aşa…
de dragul florilor de cireş !
timpul meu preţios
trecut prin clepsidra-ţi vie !

în cuvântări sublim facute
peste miezul zilei petrecut printre margini
de noapte cu iz de sărbători
să-ţi fie rostirile toate
sărutate cu poftă
cu şopot
din prelingeri
de ape
cu suspine şi şoapte
peste-un contur…trecute
şi haşurat domol de tine
cu uitare de suflet
şi de noi

si-apoi să păşim amândoi
fericiţi spre lumi de vis…
nebănuite !

Emoţii puternice
îi trădau neliniştea din suflet
când toate gândurile-i dădeau năvală
nerăbdătoare s-ajungă
la poarta magică
a tiparniţei
din visuri

Era-ngrijorat totusi
pentru că nicicând nu reuşea să şi le-adune
într-o ordine anume pe toate
dar toate îşi găseau cuvinte
din gânduri pereche
pe măsură
şi prea dornice de rostire
plecau împreunate
hai-hui
ori şui
la-ntâmplare…
făr-acordul nimănui !

Prin curgeri sublime de cerneluri
şi cu scrieri prelungi lunecând
se prelingeau lascive
spre alte lumi de vis
(doar atunci vedeau Lumina !)
surâzând şi săltând se contopeau
în cântece şi poeme
de dragoste
şi îşi scriau fericirea...
cu-ale ei împlinite !

Pentru-o poveste de iubire-adevărată
totdeauna e nevoie de o cheie
pentru-a deschide cutia magica...
şi a da frâu liber imaginaţiei
şi cailor fantastici
cu aripi de visuri
să zboare

Tăinuirea dragostei nu se poate face
pentru că nu se ştie niciodată
ce poate sa ti-aducă ziua de mâine…
închisă
bolnavă
de neatingerea gândului-cheie
dragostea ţi se poate stinge-ncet
ca şi frumuseţea femeii
ne binecuvântată în timp…
(fără dulce mărturisire
şi-adevărată rostire
a adevărului
destinat ei)
....................................
şi-atunci…
până nu-i prea târziu
e nevoie de-o cheie a fericirii
pentru că nu se ştie niciodată... !

Când se lasă de-nserare
întinsă mare pe-altarul iubirii
dincolo de coline-aurii
el îi lunecă arcuşuri…
ca si cu fulgi-doruri
atingând-o uşor
în ploaie
de visuri

în pragul nopţii de frumusete
căuşul buzelor ei simte freamătul
degetelor tremurânde
şi-ale braţului ce-o-nfioară
şi-o-ncoardă...
lunecând în adâncuri
pe strunele viorii
din suflet

în acorduri divine
cu tandreţea cuvântării sublime
li se preling note-fioruri
pe stinghii-doruri
iar picurii
de frumuseţe
le sunt vii !

Deseori
trimite către ea
un gând de bine
ca să-si aline dorul!

Are însă o tresărire ciudată
când ecoul gândului i se-ntoarce
sărutat şi-nfocat de prea mult alint
şi trupul i se-nfierbântă
de nu mai ştie ce să facă

El isi vede gandu-ntors prea obosit...
(chinuit de-atatea patimiri...
cu urme de păşiri prelungi
ca de felină
inmiresmat cu parfum
de-atingere divină...)
dar îşi simte gândul
cum din nou
de dor
de ea
zvâcneşte…

Cu dorinţe-nzecite si nerăbdător
si el acum ar vrea să-i plece…
(cu tot cu gandul nazdravan!)
iarăşi să rătăcească
prin raiul ei fantastic
şi-n binecuvântări sublime
amandoi să se-alinte !

În lumea ei nu mai poate fi nimic
urât sau trist
caci anotimpul iubirii
o-mpresoară cu parfum divin
cu albastrul senin al cerului
cu albul pur al florilor de cireş

Ochii-i sunt fermecători
surâsul angelic
iar sufletu-i radiază de fericire...
ea trăieşte într-o lume de vis!

Doar deschizându-şi guriţa
şoaptele-i dulci
te-nfioară
şi te topeşti de uimire
nu o poţi privi
fără să i te-nchini!

Te vrăjeşte cu rostirile-i sublime
iar pentru mine
ea e însăşi
Regina iubirii !

Clipa în care am cunoscut
un înger de femeie
a fost şi rămâne mereu
una specială pentru mine;
plină de magie
binecuvântată de Creator
si plină de Lumină !

Aveam sufletul deschis
şi primeam din Cer
un dar divin
O Minune !
ce avea să-mi fie
împlinirea-mi celestă
pentru rugile mele
de sihastru

Acum Ea-mi este viaţă
are chip de înger
surâs dulce de femeie
şi-i sfântă mărturie
că Dumnezeu
există !

Din prea mult dor si asteptari
viori ce au fost pân-acum stinghere
despărţite de vremuri prea haine şi-nvechite
îşi cântă acum împreunate
romanţa iubirii

Strunele-s mângâiate
de-acelaşi arcuş
si-aceleaşi şoapte
încât se-aude-n suflete pereche
un singur cântec :
« Te iubesc,Minune ! »
şi tânguiri duioase
le topesc inimi
prea durute…
de dor!

Voi înălţa mii de zmeie
săltându-ţi de bucurie
şi voi cânta de fericire
când tu ploaie magică
mă vei cuprinde!

Naucitor
cu suflu divin
în cercuri concentrice
tu mă vei soarbe cu poftă
şi cu mult dor
într-o gaură neagră
ca-ntr-o vâltoare
de visuri fantastice

în anotimpul iubirii
culori vom amesteca
pe pânza vieţii noastre
şi curcubeie de dragoste
vor umple surâsurile tale
cu mine-mplinite

Când viorile din noi vor cânta duios
arcuşuri de ploi vor alina iubito
inimile noastre prea durute…
..............................................
de-aşteptări prea lungi
fiebinţi ne vom iubi
si-aproape pierduţi...!

Şi gândul meu îl trimit azi către tine
să-ţi împlinească dorinţe
si cu buze de femeie
flămândă de iubire
tu să-l săruţi !

Te va găsi iubito...
căci sigur îţi cunoaşte
pasul fin de balerină
parfumul de regina-nopţii
şi gustul poamelor tale

Te prea ştie !
caci te-a văzut de mii de ori visătoare
când stropii de ploaie magica
îţi udau mătăsuri
arătate cu drag soarelui
(şi-n căuş de palme
sărutai cu poftă
trecerea-mi
de mine...)

îl trimit şi azi iubito
să-ţi mângâie sânii
să-ţi picure lapte
pe cărarea nopţii
sub fruntea lunii
si-ntre emisfere de ceară
tu să-l cuprinzi iară...
ca pe-o dulce mirare!

Să-ti umple cu miere
cu tremur de fior
cerul de visare!
Să nu-l mai laşi
să plece !
căci ştie prea bine să te facă
să scrii mereu sublim

Dar trebuie să-i cuvânţi frumos
pe drumul de-ntoarcere
dacă vei dori din nou
catre tine să vina...
.............................................
Să-i scrii cu şoapte
un cantec...
cum numai tu ştii !

Înfipt adânc în pământu-i reavăn
cireşul o implora să-l uite cuprins...!

Cu seva-i dulce frumos să-l crească
şi să-i dea mii de fiori prin rădăcinile-i fine
până-n adâncuri de suflet

Peste noduri să-l prindă-n mreji
cu săruturi şi vrăji ca-ntr-un laţ…
să-i aline doruri
să-i cânte
să-i cuvânte
şi să-i guste
rădăcina-ntrupată
cu nesaţ

Apoi de fericire
sufletul lui să-nflorească!
să-i facă rod dulce s-o iubească
şi să nu mai poată vreodată
să-i plece aiurea !

Dragostea lui ce niciodată pân-acum
nu a dat-o toată nimănui
să i-o picure clipă după clipă
cu stropi de roua
de pe albul de cires...
spre fericirea ei
(si-a lui cuprindere... !)

……………….
pe veşnicie
cu poftă s-o-ndestuleze
cu poame roşii
si dulci-amărui !

E prea tânăr şi neliniştit
pentru-a accepta să i se spună
că iubirea poate să aibă
vreo limită !

Pentr-un cântec frumos
pentru-o pereche de aripa de zbor
ar străbate-not mări
adânci si întinse oceane
ar rupe chiar si impuse
canoane

Intreg pământul cu toate hărţile lui
e prea mic ca să-i pună distanţe !

Perechea de zbor
e fericirea lui
e vis adevărat !
şi nicio alta realitate din jur
nu i-o mai poate fura...
sau să-i poata opri visul
prea mult dorit

Pentr-un cântec frumos
e dispus să-şi caute-mplinirea
chiar şi-n întuneric !
până la sfârşitul sfârşitului
până la uzură totală

..............................................
pentru ca  perechea de aripa
de zbor
de visare
e a lui pe veşnicie !

Este de o frumuseţe rar întâlnită
E o zână !
fragedă lăptoasă
în floarea vârstei

Dar o văd mereu in vis
cum creşte la piept
cu mult drag
un şarpe…

Cu limba-i scoasă de-un cot
îşi plimbă capul frumos
de la un sân la altul
Nu o muşcă !
Doar o-nfioară dulce
până-n noapte !
şi-o face să-şi picure lapte
cat să-şi umple o ceaşcă
de ceară

Uimitor ca-ntr-un basm
când se lasă de seară
şi noaptea stă să-l cuprindă
şarpele se transformă
în Făt-Frumos !

O sărută dulce pe buzele-i de femeie
şi-nnebunit de-aroma laptelui
îi propune la schimb miere…

Cu ochii-i verzi o himnotizează
şi-i soarbe cu şoapte
noapte dupa noapte
tot laptele…
umplându-i clipa dupa clipa
până dimineaţa
toata ceaşca de ceară
cu miere...!

Adorau dansul prin ploaie
dar...când paşii lunecau uşor
aproape de culmea fericirii
erau ca şi pierduţi…
nu se regăseau niciodată
din visare adâncă
fără să-şi îngâne
un cântec !

Deşi-mplinită îşi simţea
de fiecare dată
palmele ca şi goale
dar îşi auzea dusul-dor
dulce gemând şi-o trecea fior

nu-şi găsea iubitul
deşi-l ţinuse de braţ
îl pierduse
şi-l certa-ntruna :
nu
nu se poate
ploile nu pot pune distanţe
şi nu te poţi ascunde…
în iubire departele-i şi-aproape
nu există limite
iubirea-i magică!
nu poţi spune poate
doar dacă totul e-o joacă
şi-atunci …

încordată pe strune
de-al ei dor-menestrel
ce-i cânta din sufleţel
în noaptea-i de-adîncă visare
simţea din nou cum îl strânge uşor de braţ

îşi revenea puţin câte puţin
nu mai avea durere
si ea nici nu-l mai certa...
avea doar un dor nebun de cântat
şi de-ngânare…

Era supărat...supărat foc !
ea tocmai îi spusese
că l-a uitat…

Ar fi ieşit la-ntâmpinare
dacă i-ar fi venit la uşă o floare
c-un cântec-dor mult aşteptat

Nu i-ar fi rămas pe gânduri niciun fior
fără lacrimi de bucurie
şi-ar fi-mbrăţişat fericirea
îngânând-o uşor

Cu glas dătător
de speranţă
de viaţă
multiplicând în cuvântări
cu freamăt mărunt de şoapte
clipele de-ntâmplare magică
el ar fi avut grijă de-un cântec…
să i-l repete la nesfârşit
cu-aceeaşi dragoste !

Deşi-i priveşti doar o amintire
el are mereu acelaşi farmec
si-aceeaşi mătase fină
îi acoperă cerul
si gândurile-i sunt îndreptate
totdeauna pline de viaţă
catre tine !

Stelele-i sunt ciuturi calde
pline de dor si îngăduitoare !
când simte-n suflet şi-n inimă
al tău fior ce-l inundă dulce...
şi-i înseninează fiinţa

când te simte mereu aproape
e firesc să uite să mai plece
sau să-ţi vină tot…
mai vrea doar să-ţi rostească la nesfârşit
iubirea ce ţi-a lăsat-o cândva
sub jurământ
...............................
cu glas încă neştiut !
pe-un clopot de lut
inmiresmat cu parfum de dragoste...
numai pentru tine
Nemurire !

Doar în anotimpul iubirii
ploaia are dulci fiori
florile au surâsuri senzuale
şi cerul te-acoperă
ca o mătase

acolo sunt toate-nvăluite
de-un verde cald
cu miere şi lapte
iar timpul se scurge
în clepsidra vie
cu secunde
prelungi

în anotimpul iubirii
curg toate şoptite
de-ţi vine să tot rătăceşti
adânc
prin visuri
şi să te pierzi...

să cânţi duios
cuprins de vrajă
fară nicio grijă
chiar de-ai fi uitat…
in intuneric!
.......................................
(şi-n întuneric curge lapte...
curge miere… !)

O iubeşte atât de mult
că nici nu-ţi vine să crezi
că poate fi adevărat !

alb de vis
se apropia
cu paşi grăbiţi
fără să se teamă
de viscole haine
ori furtuni aspre
să privească
şi să sărute
cu foc de inimă
preaiubita-i
floarea de colţ

căci albă
senină
sfântă
este iubirea
pe care i-o dăruieşte
în orice clipă
sufletul său
pereche !

Îi plăcea să-l vadă îmbrăcat frumos
şi-i dăruia din tot sufletul haina sa
de catifea…stacojie !

Intra în scenă îmbujorat de plăceri
dar ­îl cam strângea costumul ei de-arlechin
deşi-l împresura cu-atâta dragoste

sedusă şi satisfăcută de jocul şi de rolul lui
îl aclama totdeauna la scenă deschisă
cu palmele-i fine
cu clinchet de clopoţel
cu clipocit de buze umede
şi-apoi cânta…

când auzea pe fundal cântecul ei duios
el se-nfiora...simţea cum i se scurg
pe obrajii-i catifelaţi picuri de fericire
şi cum i se prelingeau
pe gulerul costumului
de-arlechin

la sfârşitul actului
le plăcea să repete
în culisă jocul…
şi se iubeau
cu patimă !

Pictorul ahtiat după culori
până peste poate
adoră frumuseţea şi căldura lor
şi le-aşează-n armonie
ca-ntr-o simfonie !

Cu auriu acoperă mereu
petalele trupului de ceară
inserând un lujer de verde
între stinghii de floare
pe care le-alint-apoi
cu atingere fină…
ca de penel
subţire !

­Cuprinde-n palme şi-n dulce sărut
cu voluptate poamele coapte
sau frunzele şoapte
ale iubite-i toamne
şi o răvăşeşte
seară de seară...
cu suspine !

Degetele-i rumene învăluie gândul
când îi zvâcneşte ca nebunul
de nu-l poate cuprinde
să-i aline dorul…şi ca o miere
oful din ceară i se prelinge…
picătură cu picătură
pe-un şevalet sidefiu
inundând uşor
pe-altarul iubirii
golul vioriu
al nopţii sale
de vis

Nebun de dor de cântecul culorilor
şi de vraja visurilor toarnă-n cupe
şi hemisfere-aurii arome nebune...
şi farfum de iubire
peste flori catifelate
şi mierii !

Fascinată de culorile ce i-au fost destinate
odată cu-mplinirea tuturor viselor sale
iubeşte la nebunie peisajele cu verde…
(nu degeaba este-un înger
de verde...!)

Cu multă pasiune alege clipe de visare
şi reţine-n fotografii un verde cald
plină de graţie
cu mult patos
cu vaier...
de fericire

Asociază instantanee preafrumoase
cu scrieri tumultoase
ce se scurg prelinse ca o miere…
ca şi picurii de rouă ai florii de mac
când îşi sărută-nfocată lujerul verde

Clipele de frumuseţe le savurează
totdeauna până la extaz;
le-nvăluie-n şoapte
mângâie raze de soare
şi-nsetată de iubire
gustă cu nesaţ seva dulce
a cireşelor coapte
muşcate cu poftă
la-ntâmplare !
.................................

ale iubitului de verde…
în floarea-i de mac
tot î­ntrupat !

Adora să facă poze...
mai ales când păşeste satisfăcută
pe un drum de vis !

Cu roş-aprins...
deseori surprinde imagini dintr-o lume fantastică
închizându-şi cu strângere dulce
diafragma ochiului magic
când iubitul îi întinde braţul
ca ea să nu-şi piardă
deloc timpul…
pozând
şi lunecând
în gol…
aiurea !

Fotografiile ei sunt  mereu clare
uimitoare deşi în căuş de palme
îi tremurau de plăcere
apele cristaline
de fiecare data
cand poza...

Iar când noaptea devine-nflăcărată
de apusul soarelui
îşi revad totdeauna
cu mult drag
fotografiile făcute
cu-atâta patos !

Îşi doreau cu ardoare
să-şi afle destinul
Înălţaseră rugă peste rugă
şi primiseră dezlegare
pentru-o taină
binecuvântare divină
pentru tot ce aveau să facă
de-acum înainte

Nimeni nu le găsea vreo vină pentru că
în cuvintele ce le-adastă-n palme
le este scrisă în clar soarta
cu nume
cu prezent
cu viitor…
deopotrivă !

El nu se temea...
şi nici nu avea de cine să se-ascundă
simţea în toată fiinţa lui
cum fiecare părticică
îşi aflase perechea

Nu mai era singur...
in suflet îl invadase fericirea !

Trăiau deja-mpreună
si nu avea de ce să o strige
îi şoptea doar !
si nu avea de ce să o cheme
îi era mereu aproape !
erau pur şi simplu
îmbrăţişaţi...
pe veşnicie!

………………
şi el
şi ea
de-acum
aveau să poarte-un singur nume :
Nemurire !

El rătăcea prin abisul
unei minuni…
si abia ca respira
uimit de-atâtea frumuseţi !

dar văzuse negru în faţa ochilor
când scosese capul
(să respire…!)
de-atunci
totdeauna
încearcă să-şi ţină respiraţia
până la sfârşitul
sfârşitului ...
când îi fac explozie
şi şoaptele
şi suspinele!

ah !neagră şi magică e noaptea-i
când te cufunzi în visare
ca un nebun…
cu ochii-nchişi !
neagră e a ei vâltoare
ce te duce-n abisuri
şi îţi fură timpul

ca o gaură neagră te-absoarbe
şi te duce-n lumi neştiute
nevisate

şi-i mereu plină
de dulci năluciri
şi străluciri
fantastice !

Se simte în al nouălea cer
când tu deseori
te-mbraci cu mov !
şi-aduce-aminte
de-al tău alcov…

şi-i vine-aşa…o poftă nebună
de-a-ţi muşca dulce
buzele
sânii…
şi să ofteze
adânc !

Movul…ca o vrajă
îţi brodează
margini de visuri
se-ntinde până-n taine
ascunse-n negrul nopţii
şi ţi se prelinge
cu acorduri divine
chiar din sufletul sorţii

cu el îşi învăluie
visul mult visat…

mare e cât albastrul infinit
si-i toată plină
cu mov
şi stropi de fericire
cu iz de…
alcov!

Tu nu poţi fi tristă…
când intru în scenă surâde-mi dulce
de câte ori îmbrac haina ta
prea strâmtă
de arlechin !

.............................................
Sunt calm totdeauna ca o ploaie caldă
şipotind a mângâiere
si verdele te-mpresoară
cu candoare
izvorând lin
din ochii mei
ca un balsam…

(şi-nsemnă în orice-mprejurare
speranţă
poftă de viaţă
si visare-adâncă…)

Imi joc bine rolul...cu foşnet de mătăsuri
dincolo de pleoape de ape
cu picuri de frumuseţe
adânc fremătând
iar ea cu drag se topeşte
în dulci fiori
risipind
deseori
a ei
tristeţe !

Privind aşa…fără prea mare interes
este evident că pictorul
nu făcea
şi nici nu va face
vreo confuzie…
simţea şi ştia clar
ce culori îl reprezintă
mai bine !

Pentru el verdele
înseamnă totdeauna
speranţă
albă si pură îi este iubirea
ploaia are nuanţele curcubeului
iar movul îl fascinează
şi-i umple sufletul de fericire

Negru…poate fi culoarea nopţii
plină de mistere
şi
cu framăt de gânduri
dacă le descoperi
poţi fi fericit
sau
daca ea ti-se-arata asa...
fără-mpotriviri…
e chiar o amărăciune;
o culoare de noapte anostă
uitată...şi fără speranţa
de a merge mai departe
sau de a mai reprezenta
vreodată ceva

Soarele simţea
cum îi luau foc
obrajii
buzele
mâinile…
(de dragul ei
el tot
se topea...) !

Doar gândul îi zvâcnea de ciudă
pentru că vremurile erau aşa de haine
încât Ploaia plângea
oftând adânc
după clipele
cu picuri de fericire
şi curcubeiele
de dragoste
pe care ea
i le promisese

îi spusese de-atâtea ori
că în curând
(cândva…si foarte-aproape de-ai fi...!)
norii vor dispărea
vântul se va linişti
tăcerile vor cânta
cuvintele vor fi mai grele
şi mai pline de sensuri
şi că vor fi-mpreună
Soare şi Ploaie
pe veşnicie !

Si Soarele  tot astepta
ca Ploaia magica
sa-i vina!
………….................................
Totul e-atât de simplu...
încât, doar dacă-ţi doreşti
cu-adevărat,
orice,
îndată
ţi se va-ndeplini !

În dans năucitor
as vrea să mă topesc
de dor prea nebun…
dar nu ştiu când
voi fi cuprins...!

...............................................
Cu miresme de regina-nopţii
prin fiori de visuri
cu roze albe
şi lăptoase
m-ademeneşte
iarna-mi magică
prin ninsori calde de iubire
şi cu fluturi albaştri
să ne jucăm...

Zburându-i angelic
printre norii-i aurii
ea să mă tot sărute...
apoi dansându-i dulce
ori sălbatic
pe sub pleoape
de zambet
si eu să mă pierd
visând

învăluit cu-arome nebune
pe buze de-nnoptare
cu faguri mierii
şi cu foc de inimă
mă cheamă
să o tot aprind…
cu foc rotitor
de dragoste!

şi să-i promit că oricând
de dragul ei
si eu mă voi topi !

Vrăjită îşi îmbrăţişa
cu toată dragostea
împlinirea !

Era aproape dusă…
se simţea preaiubită
dar nu mai ştia
nici când să urce
nici când să coboare
şi deja-ncepuse
să rostească
aiurea…

Sensurile cuvintelor
îi erau de-a valma

Era arcuită
iar şoaptele lui
pe strune o-ncordau
dar era un pic şi-ngrozită…!
probabil că nu vroia
ca visul mult aşteptat
să o lase asa... uitată…
ci să sfârşească
tot si deodată !

……………....................
gândul
ce o frământase
cu-atâta patimă
strâns în sărutare-nfocată
încă o-nfioră…
e ca si vis adevărat !

În fiecare seară visând
îi plăcea să urce zblobiu
pe dealuri…
îşi căuta iubita !

Atingea cu raze de degete fine
iarba-nrourată şi moale
şi păşea domol
printre stâncile
de ceară

Ajungea pe culmi de fericire
cand săruta cu patimă şi foc de inmă
floarea de colţ...
cu-arome nebune pe buze
apoi privea uimit stelele
mângâia cu atingeri catifelate norii
şi-apoi luna!

Iubita îl învăluia cu esarfa de cer
înmiresmat de regina-nopţii...
(îl aştepta totdeauna cu drag !)
sfios trăgea adânc aer în piept
ca să-şi liniştească inima
de-atâtea emoţii
şi de prea mult dor
se-apunea…

Murea...de dragoste cuprins
puţin câte puţin
pe crucea sorţii
prin visuri
rătăcind
cu ea…
apoi se topea-n fiori
în adâncul
nopţii !

Te-aştept să-mi vii iubito
într-un joc sublim
cu fluturi albaştri !

îmbrăţişată cu multă dragoste
şi cu miere de-amoc
prelinsă uşor
pe lămpi
aurii
lunecând domol
cu tine
să mă joc

prin ale tale visuri
aproape de-a fi ninse
de albe visări
şi prea multe
aşteptări

puţin câte puţin
în treceri prelungi
să murim...
topiţi amandoi 
de prea multe doruri
fierbinţi !

Trăia cu patos
fiecare clipă
rostită de ea !

Nu auzea nimic altceva
decât şoaptele ei
o iubea enorm de mult
pentru că-i era vis implinit

Nici nu ştiau prea bine
cine pe cine îmbrăţişează mai mult
căci prin rădăcini sorbeau cu sete
din aceeaşi sevă
iubirea

Gustau şi simţeau
din plin ce-i fericirea
si în anotimpul iubirii
puţin câte puţin
pentru totdeauna
sufletele lor
s-au contopit

......................................
iar timpul mult visat de ea
este de-acum
în toată splendoarea lui
nimai şi numai al ei !

Nu trebuia să aleagă altă cale
spre fericire...
era-nvăluită de anotimpul iubirii
cu toată dragostea !

Au fost sortiţi unul altuia
cu atingere divină
şi rămăseseră amândoi
uniţi pe veşnicie
într-un sărut
prelung

De-atata uimire el nici nu ştia
dacă era bine sau nu
ca ea să afle
că timpul i se oprise
pe jumătate scurs
la trecerea
prin fereastra-i
de clepsidră

Zapacit de-asa-ntamplare
o aştepta acum să-l elibereze
din strânsoarea dulce
prin care ea
cu suspine
îşi slobozise ploaia
zăgăzuită-n adâncuri

De fericire
scuturându-şi norii
ea îl implora din suflet
cu tânguiri de viori
să-şi prelingă
cu freamăt de şoapte
toate secundele rămase...
aducându-i pe buze
şi altă ploaie!

................................
ei îi plăceau doar ploile
ce-i aduceau fericirea
cu străluciri
de curcubeu !

Este-adevărat că ea
pân-acum nu l-a atins…
încă !
El nu are niciun semn pe mână
pe obraji
pe buze…
deşi de ea
pare-a fi rănit !

Se cunoşteau foarte bine !
el i-a fost de multe ori înger
şi ea la fel...
când trăiau în alte lumi
si erau fără de păcat !

Ca şi-n alte vremuri se-ntâlniră
şi-n astă lume( chiar aievea!)
insa atracţia dintre ei
este acum una specială...
carnală

Când i se-arătase era albă superbă
surâsul îi era ucigător de senzual
şi-n inimă avea un dor imens
rămas dintotdeauna
nesecat…
îl aşteptase cu mult drag
cu sufletul deschis
şi ştia că de-acum
trebuia să-i fie
si sa-i ramana
doar un înger
de femeie !

.................................
... el cum o văzu
pe loc se-mbolnăvi…
de dragoste !
şi se ştie
că vor muri-mpreună
de dragoste
răniţi !

Pe o poală de pajişte verde-aurie
apăruse o floare surâzătoare
dar părea un pic atinsă
pe-o margine…
(poate fi o urmă
de la vreo trecere
anostă ?!)

Printre petale i se deschisese
un ochi magic plin cu fiori mierii
în care se desfăta
un superb pistil

Desfăcută şi privită
în toată splendoarea ei
era o frumusete de floare
mult visată…
si avea stil !

O văzuse într-o zi soarele
şi se-ndrăgosti lulea
şi de-atunci o tot vrea;
tot urcă
şi coboară
învăluit cu frac
prin cupa ei de floare
şi-nvaţă să danseze
păşind uşor cu ea…
menuet !

în a ei corola vrea sărmanul
în ochiu-i de splendoare
să fie văzut mare
stamină…
.....................................
...deşi dansul e superb
e puţin cam…
desuet !

Îmbrăcase haina de iubire potrivită…
nu era necesar să arunce
nici amintirea !

De-atâta bine se rătăcise în visări prelungi
când în noapte lampa aurie
deja se aprinsese
şi-mprăştia lumina magică

Stropi de sufleţel lunecau
cu dangăt de clopoţel
pe volute ample
sfredelind întunericul
ducându-i
dulci fiori
în adâncuri

Zeci de fluturi albaştri
se adunaseră-n zbor
pân-atunci...
şi aclamaseră pe rând
dansul ei de balerină
suavă

Se simţea-mplinită...în sfârşit!
pentru că nefericirea ei fusese cuprinsă
cu-o fericire prea mult visată

De-atunci oprită-n extaz­
cu graţie îşi tot sărută visul
de fiecare dată când şi timpul
îşi întrerupe zborul…(si-i permite!)
şi el visând !

Ca pe-o floare preafrumoasă
avidă de sevă de te-aş afla
răsărită pe-o moruncă
fără să mai aştept
de sus
poruncă
te-aş strânge-n braţe
cu mult drag

Te-aş iubi ştiind
că de-un an-doi …
mai dintotdeauna
tu te pregăteşti
sa creşti în tine visul…
şi m-aştepţi

Numai tu mă ştii pe de rost
şi mă citeşti filă cu filă
de te-aş găsi
aş rămâne cu tine
pe-acelaşi morogan
pământul reavăn
dulce să mă strângă
an de an

Ca să cresc şi eu frumos 
aş vrea chiar tu iubito
să mă cuprinzi
şi să-mi fii
fertilă !

Totul se sfârşise deja
când ea începuse
să privească banuitoare
timpul ce i se prelingea
prin fereastra
clepsidrei…
(...cuprins de indoiala...!)

Speriat de-asa-ntamplare
el se simţea foarte jenat...
si mai ales de privirile ei insistente
apoi se fâstâci şi căzu din zbor
pe un cuib de jăratic…

De i-au luat foc bretelele de la chiloţii
şi cât ţinuse visul îi furaseră unii
şi bicicleta…!

îl văd acum gol-golut
trist şi obosit
de-atâta mers
pe jos!

Oricat de mult m-ai ispiti
chemandu-ma in noapte sa-ti vin...
nu pot să privesc în Nelumină
şi sigur nu poate fi ceva adevarat
ascuns acolo

Văd chipul tău strălucitor
si aura-ti  ca de zeie
si toate formele tale
au valoare de sublim
doar atunci
când ochii mei
te văd aievea!

Vino dar nalucire...
să te vad
si sa te simt !

Doar atunci când ştii pe cine iubeşti
visul ti se scalda in Lumina!
chiar si şi lacrimile prelinse
din ochi de zeie
nu sunt altceva
decât
picături
de fericire !

Iubirea mea
ca un val nărăvaş
pătruns printre stânci
să ţi-aducă răcoare-n suflet
când doruri fierbinţi
îţi aprind ­inima
şi simţi
cum
de dragul meu
te topeşti

Apoi
după trecere
dacă dorul te reaprinde
şi arzi mult mai rău ca la-nceput
cu toată dragostea ta
să-l chemi iubito
la nesfârşit

Nărăvaş
să te atingă...
iară
şi iară
nechezând
de dragul tău
printre stânci !

Ca să ştii ce-i fericirea
timpul trecut
prin rostul de clepsidră
trebuie să-ţi fie pe plac…
totdeauna!

Când soarta te-mbrăţişează
să nu ai parte de-o vreme posomorâtă
iar haina pe care-o-mbraci
să-ţi fie tare dragă…
să o iubeşti !
si să-ţi vină
« ca o mănuşă »

Când soarta ţi-e plecată
şi-i dusă... prea departe
să ai parte de vreme frumoasă
şi să nu-ti iroseşti timpul
decât cu folos

Să ai mare grija
si sa nu laşi himere să-ţi bântuie
prin visuri deşarte...
pentru ca e ca şi când
printre margini de surâs
ţi-ar străbate
într-un freamăt de dute-vino
o mirare pe care ai vrea-o
cu formă frumoasă
cu sufletul cuprinsă
şi flămândă…
dar nu-i decât o-nchipuire!

şi-atunci…
ochii te vor plânge din suflet
cu lacrimi amare
de ciudă!

Dacă timpul petrecut
cu cineva
cândva...
din pacate
a fost prea scurt
nu mai are niciun rost
să-l mai invoci femeie
acel cineva se va răzbuna
pe tine
totdeauna !

Va aduce
din trecutul tău
numai amintiri sumbre
ce nu-ţi vor da pace
şi gânduri negre
or sa te frământe

..................................................
Rămân ca amintiri
veşnic frumoase
cu-acelaşi parfum
numai clipele sublime
şi pe care le poţi retrăi
cu-aceeaşi intensitate
doar închizâd ochii…

Trăite cu patos
cu ardere de suflet
şi inimă durută…
de dor
le reaprinzi
iară şi iară
pe rugul
iubirii !

Dor ştii că te-am rugat
să nu mai uzi florile
cu apă amară…
nu face bine
frumuseţii lor
şi mai ales irişilor !

........................................
Aş urma fără ezitare
paşii tăi fini…
dacă te-aş vedea
mereu surâzând!

Fără străluciri de fericire
să nu mai laşi vreo lacrimă
să se prelingă pe obrajii tăi
rumeni
şi nimeni
să nu te-ndemne să priveşti
spre trecut…
(asta-nseamnă
un vis deja sfârşit !)

Curcubeul nu prea apare
după o ploaie amară
şi niciodată
în Nelumină
unde nu sunt nici forme
nici fiinţe cu suflet
şi nici pământ aievea…
bantuie doar himere
prin visuri
deşarte

De prea mult timp te-aştept
cu toate gândurile
aşezate cuminţi
pe tavă…
şi-acum mi-e foame !

Aşa cum te ştiu...hulpavă
te vreau să-mi vii
la un festin
regesc

Te invit iubire!

Să bem şi-o cană cu vin
să ne-ndestulăm dorinţele...
si toate poftele păgâne
din noi

Apoi să aclamăm amandoi
cu palme fine de surâs divin
glasurile de viori ce cântă în noi
si cu tânguiri de inimi
prea durute…
de dor
să ne iubim !

Doar cu-n gând fremătând
în visuri mărunte aş ajunge
să-ţi rostesc adevăruri
despre mine
şi să ţi-arăt
lumi încă neştiute!

Acest gând îşi ţine mereu capul sus
mândru si misterios ca noaptea
drept ca bradul
strălucind în noapte ca şi luna
şi zvâcneşte de emoţie
când se scaldă
prin iubire

Căutând sublimul el e dornic totdeauna
să plonjeze-n ape-nvolburate
în abisuri întunecate bantuie
şi luminează visuri
când i se spune luceafăr…

De-i chemat cu-ardoare
şi cu glas de violină
să fie alintat
în taină
cu şopot de fericire
şi cu dulci suspine
cu surâsul de ceară
se contopeşte...

Apoi el zboară-mpreună
cu-aceleaşi aripi...
prin visuri aurii
şi prin ceruri sidefii
(...cu-ale iubitei sale...!)

Am aşezat pe palma stângă
un gând strălucitor
si ca pe-un fulg de păpădie
cu suflu uşor
cu mult dor
îl adii...
(cu dorinţe mii
şi cu multă dragoste
către tine iubito!)

Priveşte-l să vezi cum te-atinge;
ca-ntr-un alint îţi mângâie conturul
şi te-acopără cu soapte-mătăsuri
şi voaluri albe de vis
ca pe-o mireasă

Cu mult drag îţi pune rimel pe gene
fard auriu pe obraji
roşu de cireşe coapte
pe buze şi surâs…
(şi violet pe pleoape... !)

Cu multa graţie el te prinde de mână
şi te invită la vals…
cu răbdare dansându-ţi lin
si-n braţe te cuprinde

Pe pleoape de surâs pune-l dacă vrei
să crească mare şi cuprinde-l
cu ape din ploi
calde

De dor prea aprinsă
trece-l prin toate plăcerile
şi-apoi... topită…
saruta-l si păstrează-l
pentru alte clipe subime...!
sau poti să faci
ce vrei tu
cu el !

Iubesc caldele-ti ninsori...
vrăjite de tine
să m-aştepte totdeauna
cu iubire!

Cuminţi ele vor lăsa să ne-apară
din seară până-n seară
cu cântece de viori
frumoşi aişori
prin visuri

Cu petale catifelate din flori de primăvară
îţi voi face iubito mantie albă de vis
şi-ţi voi împleti cu raze de soare
un semn diamantin
pe-un deget
şi-o diademă strălucitoare
pentru-a te recunoaşte
dintr-o mie
de zâne

Cu foc de inimă şi fară de preget
mă las acum de tine-mbrăţişat…
apoi vom înflori amândoi
într-un frumos
şi binecuvântat
Destin !

Mă simt prea răsfăţat
de tine iubito
şi chiar foarte aproape…
(...de tine mi-e bine... !)

Pe palme port buchete
de şoapte a chemare
şi-n urma de buze
cu suspine-adânci
aş vrea să-ţi las
sub faldul de mătase
un cald sărut

Iar tu să-mi oferi în dar iubire!
să mă-nclin frumos
spre tine
minune
şi să-ţi rătăcesc
prin tainic rost
cu gânduri
de bine…

Tu să mă laşi dus...
lunecându-mi uşor
prin cupa florii tale
de regina-nopţii
toată dragostea

Cu tot parfumul ei să mă-mbrăţişezi
şi dacă timpul meu nu-ţi prea ajunge
până la fiori de ploaie magică
iar secundele bat ritm prelung
şi se preling dulce-aiurea
pe dunga de floare
te voi aştepta …

(...până ce-mi vei fi
chiar tu
mirare...!)

Ninsorile de iubire
au acoperit cu vrajă
visele noastre !

Voi face pârtie printre nămeţi
fără să privesc spre amintiri…
şi tot voi ajunge
la căsuţa zânei mele
cu visuri magice
şi iubire
dulce

îi voi dezveli cu mult drag
de sub zăpezi
pământul reavăn
adâncind
domol
o brazdă fină
(...împlântând uşor
un plug de ceară...!)

Cântându-i duios si ademenind-o cu-n gand bun
îi voi semăna prin visuri seminţe ca de mac
ca să-i dospească până-n primăvara iubirii
un vis mult aşteptat…cu cireşu-n floare!

La a ei fereastră
deschisă mereu spre suflet
voi turna multa dragoste...
să-i răsară din floarea-nfocată
cu dor-aprinsa de mine
un firicel
de verde !

­Rugă înalţ către tine şi te-ndemn iubito
să-mi fii suflet pereche !

În anotimpul iubirii totul e plin de magie
şi e loc pentru toate sufletele
ce vin aici şi sunt însetate
de iubire

Pe cerul sidefiu norii sunt frumoşi
pufoşi şi lăptoşi...
pământul e reavăn
câmpul e mereu verde-auriu
copacii sunt plini de sevă
şi au poame dulci
ca mierea

Cât cuprinde zarea sunt numai roze
şi sunt albe...
dacă luna dulce te-nfioară
când soarele-i apus
şi-i tandru luceafăr
în noapte

Sau rozele pot fi roş-aprins
când lujerul de floare
e-nfocat şi frumos
de-ai spune că-i răsărit
chiar din soare
şoaptele au gust de cireşe...
surâsul e ca o pară coapta
adânc şi-nmiresmat
cu parfum
sublim

Toate apele au sclipiri de-argint
şi clipocesc uşor pe limanuri de dor
unde iarba-i moale fină şi umedă
totdeauna cu picuri de rouă
si cu luciri diamantine
de dragoste

Doar în anotimpul iubirii nu sunt furtuni
si nu sunt nici viscole...
(nu se ştie de tristeţe!)

Acolo sufletele sunt perechi
cuprinse de magie
si nu pot fi altfel
decât fericite
pe veşnicie !