Să furi soarele
nu-i un lucru prea uşor
şi
cred că nu-i deloc permis
mai ales că trebuie să laşi în locul lui
un ceva care să lumineze
şi să-ncălzească lumea
sau poate că l-ai furat deja şi eu nu ştiu
căci mi se pare că cel de pe cer
nu mai e ce-a fost cândva !
poate că-n inimă ţi l-ai ascuns
de-aceea eşti acum atât de-nvăpăiată
şi-n toate cele atâta de-nfocată
că nu mai poţi rosti niciun cuvânt
muritorilor de rând
şi-n palme tot sufli-ntruna
de-atâta căldură şi-n ochi ţi-apar scânteieri
de dragoste şi aura ta pare divină
dar până când o să mai taci
bucurându-te numai tu de soare !
şi eu am făcut cândva la fel să ştii
lăsându-l să colinde prin mine
până ce în visurile mele
a-nceput
să plouă cu steluţe
cu sclipiri de curcubeu
şi-atunci luna s-a-ndrăgostit de mine
de mă tot cheamă-n fiecare noapte
să ne-avântăm în spume
şi pe nisipuri fine
să ne
tot jucăm…
dar
fericirea îmi ţine
până ce din genunea mării
soarele pe cer apare
cu toate razele lui împleticite de emoţia
revederii
cu luna-frumoasa lui
dar
şi-a mea din fiecare noapte !
şi-atunci luna se fâstâceşte
se risipeşte şi-mi pleacă de-ndata
căci e şi-a lui iubită
dintotdeauna
şi-atunci… eu mă consolez
si las lucrurile in voia sortii
căci nu sunt eu soare
chiar dacă-n sinea mea tot scânteiez…
0 comentarii: