E-atât de-ngust timpul
încât se scurge prea repede
prin fereastra clepsidrei…
şi-ar trece chiar şi prin urechile acului !
-ntr-un tic-tac de neoprit dincolo
de orice simţire

ca şi când nimic nu ar fi fost
toate sunt trecute-n întuneric
şi nici că se vor mai întoarce vreodată
din al lor drum înspre uitare

nici praful nu se mai ridică
de parcă toate cele ce-au consumat timp odată
s-au tot dus învârtindu-se printr-o gaură neagră
căzând într-un hău fără de sfârşit
(deci şi fără de ecou !)
aşa încât nimeni nu va şti vreodată
cât timp s-a pierdut căzut în uitare
şi cât de mare e clepsidra lumii

şi-acum… gândul rău mă strânge
când mă vede atât de neputincios
de nu pot să măsor nici debit de secunde
nici formă de clepsidră nici volum…
şi nici dacă trecerea clipelor se mai poate opri
cumva să mă desfăşor în voie
ca şi-altădată când…

într-un dans
aproape că zburam
şi-mi risipeam toate clipele
de fericire-ntr-o mare visare
şi-ntr-un rotocol fantastic pe toată scena vieţii
îmi plimbam paşii de colo-colo
săltând cu iubirea-mi hai-hui...
ca-ntr-un vals de zile mari

şi cât de mare poate să fie uitarea
cred ca nimeni nu va şti vreodată !


This entry was posted on 9/10/2014 03:32:00 p.m. and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: