Să furi soarele
nu-i un lucru prea uşor
şi cred că nu-i deloc permis
mai ales că trebuie să laşi în locul lui
un ceva care să lumineze
şi să-ncălzească lumea

sau poate că l-ai furat deja şi eu nu ştiu 
căci mi se pare că cel de pe cer
nu mai e ce-a fost cândva !

poate că-n inimă  ţi l-ai ascuns
de-aceea eşti acum atât de-nvăpăiată
şi-n toate cele atâta de-nfocată
că nu mai poţi rosti niciun cuvânt
muritorilor de rând

şi-n palme tot sufli-ntruna
de-atâta căldură şi-n ochi ţi-apar scânteieri
de dragoste şi aura ta pare divină
dar până când  o să mai taci
bucurându-te numai tu de soare !

şi eu am făcut cândva la fel să ştii
lăsându-l să colinde prin mine
până ce în visurile mele
a-nceput să plouă cu steluţe
cu sclipiri de curcubeu

şi-atunci luna s-a-ndrăgostit de mine
de mă tot cheamă-n fiecare noapte
să ne-avântăm în spume
şi pe nisipuri fine
să ne tot jucăm…
dar fericirea îmi ţine
până ce din genunea mării
soarele pe cer apare

cu toate razele lui împleticite de emoţia
revederii cu luna-frumoasa lui
dar şi-a mea din fiecare noapte !
şi-atunci luna se fâstâceşte
se risipeşte şi-mi pleacă de-ndata
căci e şi-a lui iubită
dintotdeauna

şi-atunci… eu mă consolez
si las lucrurile in voia sortii
căci nu sunt eu soare
chiar dacă-n sinea mea tot scânteiez…



This entry was posted on 9/13/2014 07:39:00 p.m. and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: