În lăcaşul ei sfânt de-nchinare de cuvânt
şi-adâncă plecăciune de gând
este-acum mare tristeţe
şi-i aproape troienit
de-atâtea ninsori...
prea reci!

Cu o dorinţă arzândă de nestăpânit
cu glasul tremurând duios şi cu miere pe buze
îşi deschide larg obloanele ferestrei
ca să-i pătrundă adânc
în încăperea-i tristă
soarele zglobiu

cu raze-snop el fremătând
sa poata să i-o-ncălzească...
şi-l imploră
să-i rămână tot
ca să-i topească
tristele
ninsori...!


This entry was posted on 2/09/2011 05:27:00 p.m. and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: