Când Soarele se iveşte,
uşor ,venind ca un mândru priţ ,
din rostogol de sine şi din patimi…
răsărind
falnic peste toate cele !
de vrajă-s învăluite clipele visării
şi-atunci ,de prin cotloane ,
ascunse prin tainele nopţii,
toate despletirile din vise
încet,încet se risipesc…
lăsând loc , s-apară cu fiorul ,
unui mare miracol
până şi Luna-zâna lui iubitoare
ce-o pofteşte-n toate nopţile !
surprinsă-n joc de plăceri cu luceferi ,
pe sub pânza fină a splendorii…se fâstâceşte
şi ,toată,cuprinsă de emoţii, se roşeşte
şi,-n zadar încearcă să se-ascundă…
tocmai când el o priveşte galeş printre gene
căci,de Soare-i prea uimită
şi lumina îi inundă privirea
şi-apoi,de-atâta frumuseţe,
pupila i se tot măreşte…
până ce, din colţ de ochi magic,
îi picură toată iubirea…
iar peste surâsu-i de cadână
i se-aşează şiraguri de lăcrimioare
cu sclipiri de…dragoste
şi-ndată-i rămâne lui,-n dulci graţii ,
mult mai mult de-o clipă,
sărutându-i,zănatică, razele…
sedusă până peste poate !
uitând chiar şi de sine !
răsturnând anapoda
toată ordinea firii
şi-a ciclului
de visare…
0 comentarii: