POEZII de Ion Cireasa

Mai e puţin,până când
îmi vei surâde…

Vei întinde mâna şi cu atingere fină
îţi vei fixa ceasul dincolo de nodul
de la încheietura palmei…

Ca să fii în pas cu mine
şi,cu certitudine,
cam atâta va fi şi drumul
pe care-l va străbate...
de la răsărit
până la apus,
soarele-nfocat
printre margini de ape…
de-ntamplare!

în paşi de dans ne vom undui amandoi iubirea
cu sensuri de dragoste contrare...
şi cu rosturi dulci ne vom juca…
(...păşindu-ti printre pleoape umede
şi-n adâncul de floare...!)

Vom ajuta soarele să-şi umezeasca razele,
cu săruturi lacome,în dulceaţa din cupa florii tale
şi eu te voi privi uimit de cum stii tu sa simţi...
de câte poţi să faci tu iubito...
şi câ­t de frumoasă mi-eşti !

Iubita mea,voi acoperi Cerul tău
cu petale galben-aurii...
cu foşnet de frunze verzui
şi-n ochi de soare
vei vedea împlinit
visul tău
liliachiu…

Cu ninsoare ca de păpădii,
toate gândurile mele
ţi le voi aduce aproape...
şi-n somn de plăceri
voi săruta o albă
şi frumoasă orhidee...

Voi umple cu miere cupa florii tale
şi vom fi doar noi doi...când parfumul
de primăvară te va face să uiţi
durerea…din iernile
ce ne troieniseră
toate visele
si speranţele

Să nu-mi spui să opresc acum visul…
Iubito, nu mai pot să închid
fereastra magică !

Ca o Lumină sfântă ,mi-ai pătruns în suflet
şi m-ai orbit cu strălucirea Ta !
nu mai văd…şi nici nu mai ştiu
dacă sunt… în paşi de vals
­Iţi port iubirea şi mă mişc vrăjit,
rătăcind întruna ca-ntr-un labirint
cu Tine-n gând şi cânt…

Tu-mi eşti Pămînt şi Cer,
Stea de vis şi a mea Stăpână,
Tu-mi eşti Trăire, Fericire,
Implinire, Nemurire...!
şi, dincolo de toate,
cu mine Te-mbrăţişez
şi mi-e bine cu Tine
şi visez…

De m-ai atrage cu un surâs blajin...
de mi-ai spune că mă iubeşti
şi că ai vrea să-ţi mai rămân
doar un pic...tot, voi pleca…

E prea târziu, să mă opreşti !
şi-n vâltoarea toamnei tale,
să ştii,iubito,mă vei pierde
ca pe-un aiurit...rătăcindu-ti năucit!

Printre margini de vis îţi voi fi…
ca-ntr-o amintire frumos conturată,
doar mirare…
şi nu te voi putea privi...
aşa cum, în ciudă,
şi tu-mi faci acum...
privindu-ma din intamplare!

Iubito, chiar de m-ai prinde de brat,
în cercuri cu vrajă şi cu ploaie magică
tu să mă reţii ca să mă-nfiori
cu şoapte şi suspine,
acum e prea târziu…
şi de vei păşi uşor,
cu ritmul uitării domol,
chiar şi tu mă vei lăsa plecat…
facandu-mi tot in ciuda!!

Eşti Marea mea iubire
de care sunt îndrăgostit!

Sunt o corabie ce merge-n derivă în largul tău
si nu ştiu ce să mă fac...şi tu mă priveşti
asa...nepasatoare...cu zâmbet ademenitor
închizi pleoape peste ape line
şi peste mine…

Visuri mă tot cuprind ;
văd licăr de soare,
eşarfe de lumini cu mii de nuanţe,
ţărmul tau îmbujorat şi înspumat
si stropi-curcubeu de mare dragoste…

(Stiu că-n adânc... e mare vâltoare
şi,ameţitor, m-ai soarbe…!)

Dar,să m-arunc nebun de dor,
să mă pierd în vis năucitor,
aş vrea...

De m-ai ţine iubito de mână
şi-n somn uituc...să mă săruţi,
din când în când,
şi iară visând
tot as mai vrea,
prin Marea mea de iubire,
să mă scufund…

Ca un arcuş,cu gânduri de dor,
îţi mângâi sufletul şi ca un raspuns...
cu glas de violină, tu-mi spui iubito
cât de mult mă iubeşti !

Te-mbrăţişez cu infinit de şoapte
dar mi-e teamă că vorbele mele
sunt prea simple şi poate nu sunt de-ajuns
ca să poata susţine universul ce-mi eşti

Poate şoaptele mele,de multe ori,
sunt aceleaşi şi nu mai vrei să mi le-auzi!

Poate gândurile mele nu-ţi sunt de folos
decât pentru câteva vise…
şi ele deşarte!

Poate toate ce-ţi spun... şi îţi promit,ţi se par iluzii…
Dar,să ştii,în toate pun suflet şi credinţă
şi sunt gânduri ce mă frământă
şi sunt doar pentru tine, iubito !

Când îţi spun cât te iubesc eu chem îngerii,
chem zâne să poarte către tine tot ce am mai bun
şi simt cum si tu  primeşti…
visând cu ochii
deschişi!

Si-atunci...când tu îmi cânţi iubirea
şi cu vorbe simple m-alinţi,
eu-ţi spun :
pentru iubirea noastră
cuvântul poate nu există!
şi sa nu ai teamă...de nimic,
când  si tu mă iubeşti
şi-mi eşti!

Nu fi tristă,
toamnă!
să nu ai teamă…
când vântul
suflă aiurea
şi vrea să te usuce…

lasă-mi
mie frunzele tale
să le-ating
uşor
şi să le sărut cu drag

pe cele veştejite
să le stropesc
cu apă ne-ncepută
din lacrima-mi vie
şi cu raze de gânduri
să le-ncălzesc
şi să le readuc la viaţă

pe cele încă pline de sevă
şi dornice de verde-negru,
să le cuprind în palmă
şi, domol şi tandru,
dulce să le-nfior
cu-al meu dor
de tine !

lasă-mi mie
frunzele tale
şi-apoi…
rămasă desfrunzită,
toamnă dragă,
să te-acoperi cu mine !

Când rugina,din prea multă invidie,
se scurge din tulpini cu ramuri prea moi
pătând catifelate şi albe flori

Când vântul turbatul,ieşind din ascunzişuri,
usucă şi-mprăştie frunze plăpânde
prin crânguri si, prin marile iubiri,
suflă şi-adună nori vrând să scufunde corăbii

şi dacă-n văzduh...şi-n cercuri ­înalte
mai străbat fantasme cu trenă ruginie
de cuvinte goale şi-ncâlcite-n sensuri,
toate-mi sunt semn...că toamna asta-mi
va fi tristă…

deşi,plecatei veri, încă-i radiază chipul
a răsărit de soare...iar poamele-i dulci
­mustesc pe ramuri
cu gust şi parfum
de toamnă

Să nu-mi fii iubita din vise deşarte...
când eu te-mbrăţişez cu toate gândurile ,
cu toate arderile de suflet de zi cu zi
şi din fiecare noapte !

Tu să-mi fii iubita cu chip de zână-
clipa mea de uimire- şi-adevărata iubire
ce-mi vine din taină... cu tânguire de vioară
şi cu şoaptă divină tu,iubito, sa mă-mpresori... !

Atunci eu te voi cuprinde cu toate braţele mele
şi-ti voi fi mierea... ce ţi se va prelinge
din preaplinul dintre margini de faguri !
(şi freamăt de dute-vino...)
si cu dragoste te voi colinda
prin visurile tale magice
(...şi de dor aprinse... !)

Să nu crezi ce-ţi spune vântul asurzitor
căci el spulberă vise şi risipeşte cuvinte
în nimicuri fără sens

Suflet nobil, tu să crezi
tot ce-ţi spune cel ce-adoră
chipul şi iubirea ta şi vede sublimul
în toate ce-ţi sunt şi-n tot ce eşti !

Să nu-i crezi pe cei plecaţi departe
şi care privesc în alte ape…
şi ei te-ar vrea…fie şi-o picătură,
doar când li se face sete

Tu să iubeşti,cu toată credinţa ta,
pe cel de-aproape ;
cel ce ţi-aduce ploaia când ţi-e arşiţă,
cel ce-ţi mângâie chipul cu mult drag
şi, când de tine i-e dor,
eşti pentru el nesomn...
pe cel ce-ţi Luminează zarea
când firea ţi-e tristă !

Să nu-mi fii amăgire,
toamnă despuiată !

Tu-mi spui că-mi eşti departe…
doar-aşa… să nu te caut !
şi că ţi-e frig…dar eu te găsesc
învelită cu mine şi-n văpaie de dor cuprinsă

Tu-mi spui că-mi eşti aproape…
dar, când şopotul tău de fericire
îmi mângâie sufletul şi ploaia ta dulce
mă-nfioară,eu te simt plecată

Hai,toamnă,nu-mi fi amăgire,
vino spre mine cu-arome de gutui
şi gust de pară coaptă,
să-mi fii toată numai şoaptă,
margini de-mbrăţişare
când îţi sunt mirare
şi departe-aproape
sub Cerul
auriu-verzui!

Să nu-mi fii clipa de-apoi...!
nu cunosc bine paşii…
ritmul… şi nu vreau
să ţi-ating aiurea
piciorul fin
şi să te doară…
arată-mi,totdeauna,valsul tău…
cu şoapte divine şi-n graţii,
prin feerice visuri,
ia-mă cu tine
iubito !

Când totul va avea un rost,
un început,fără amar şi sărut anost
iar clipele mărunte vor fi şoapte
ce vor dezveli de steluţe mici
Cerul, în rostogol de patimi
Soarele va străluci prin lumi
doar de tine visate !

Va veni o vreme când voi înceta
să-ţi mai spun că te iubesc,
doar aşa…fără noimă... !
iar necuvintele mele îţi vor fi liane
ce te vor înlănţui şi braţe
pe care să-ţi legeni
visuri…

Vor veni şi vremuri când, doar gândul
că nu-ţi sunt aproape te va face să tresari
şi să surâzi a uitare...
luându-mă-n braţe, iubito
şi doar atunci toate-ti
vor fi cu rost
rostite !

Văzusem toamna despuiată,
cu buzele arse…
şi-aproape ofilită...
cum de abia îşi ţinea pasul
cu timpul

M-a înduioşat, am întrebat-o
dacă nu cumva mai vrea o ploaie…
S-a bucurat şi mi-a spus
că tocmai de aceea
şi-a pierdut toate frunzele
şi că dorul de ape
o arde…

Atunci m-am ascuns după un nor,
l-am scuturat bine şi i-am dăruit,
dragii mele toamne, încă o ploaie
zdravănă si plină de sevă
(o aştept acum,din nou,
să-nflorească
şi-apoi...
de dor
să se ofilească... !)

Am acoperit toamna cu mătase fină
de verde-negru...!
Mai are , draga de ea,
doar patru flori !

I se mai văd doar trei ;
două galben-aurii,
catifelate
şi lăptoase,
alta î­nrourată şi rumenă...
fin înmiresmată
cu parfum de verbină

In cea de-a patra, plină cu miere,
sunt ,tot, eu !
Si-acum ce crezi că voi face ?!
Da,o invit la dans!
şi-apoi...
la pas domol,
când pe stânga
când pe dreapta,
voi dispărea cu toamna
prin rai de şoapte...
cântându-ne duios
Nocturna în Si bemol !

Să nu plângi...să nu-mi spui
că visul doare…
să-mi fii Lumină,
să-mi fii amurgul sângeriu
ce mă cuprinde
cu dragostea ta,
iubito

şi vraja ce mă renaşte!
să-mi fii clepsidra
timpului meu
ce se scurge
uşor...
când eu te iubesc

Voi picura mereu iubirea
şi toata dragostea mea,
în cheia sol, pe clape de pian

În adâncul tău şi-n inima ta
voi opri furtuna…
şi voi opri ploile
şi voi opri plânsul…
dacă  vei fi a mea iubita!

Voi opri risipirea
fara de rost a timpului
şi-ţi voi fi prezent-aprins...
când tu vei fi a mea,
clipă de clipă,
şi pentru totdeasuna !

Pianul
îmi este iubire,
îmi este viaţă,
îmi este nemărginită
dragoste,
îmi eşti tu...iubito
când îmi spui
că mă iubeşti !

Să nu-mi pleci niciodată,
fără să-mi spui că mă iubeşti !
Pianul va plânge şi notele lui,
clipele sufletului meu,
vor fi lacrimi
de iubire
şi eu voi plânge cu picuri vii
de dragoste odată cu el,
cuprins de dor
pentru tine !

Clape de pian de voi atinge,
iubirea mea pentru tine
va cânta şi mai frumos !

Nu vei şti niciodată
cine sunt …
cântându-mi dragostea
pentru tine ,
când tu nu-mi eşti !

Să nu-mi fii clipa de-apoi...
să nu-mi fii nici amăgire,
să nu-mi fii iubita
din visuri deşarte

Când eu te iubesc acum
şi pentru totdeuna,
tu să-mi fii EU !

Distanţelor nu le voi da
şi nici nu le voi lua
puncte...
nici pentru-a-ndoi clipe,
nici pentru gânduri
nerostite,
nici pentru mirări
şi nici măcar pentru întrebări

(ţie însă,iubita mea,
nefiindu-mi distanţă,
ţi le voi dărui pe toate
suprapuse identic
şi incluse egal...!)

Le voi transforma,de-ai vrea,
în litere-aurite chiar şi pentr-un nume
simplu,frumos şi dulce-amarui...
pe care-l vei purta cu drag
când timpul îţi va fi verzui...
când îmi vei fi aproape
şi-mi vei fi
chiar EU !

Păşind domol
pe scara toamnei ­întârziate,
te voi ţine de mână
iubita mea
şi vei trece uşor,
visând cu ochii deschişi,
spre un tărâm magic,
neştiindu-ţi firea
iar cu palmele
gândurilor tale
vei mângâia
mătasea,
de verde-negru,
ce te-acoperă
şi te-adânceşte
­în noaptea plină de vrajă
Păşind domol,
cântându-mi duios,
rătăcind prin al nouălea cer,
mă vei striga pe nume…
prin eden de visuri,
şi-atunci…
îţi voi săruta
toate gândurile
şi te voi numi ;
EU !

Sunt visul frumos
de sub pleoapele tale,
mângâierea şi sărutul
de pe gâtul tău fin,
de pe sâni, de pe braţe…

Sunt mierea de pe buze
şi din al tău surâs,
şoapte pe la cercei
şi sunt dacă vrei
dulcele fior...
din atingeri
de dragoste

Sunt lucirea vie
ce ţi se prelinge
pe margini de dor,
vaierul domol
ce te-nfioară
şi-arcuş de şoapte
pe strune de suflet
când tu-mi cânţi duios
vibrând a vioară

Suntem, dacă tu vrei,
cartea mereu deschisă ;
o poveste-adevărată
ce n-a mai fost scrisă
şi-n care oricine citeşte
şi retrăieşte dragostea
ce ne leagă pe-amândoi

Suntem pentru totdeauna,
doar împreună , o mare de iubire
la care cei însetaţi, cu mult drag ,
vin să-şi stingă focul de inimă !

De câte ori am vrut să-ţi fiu plecat,
au înflorit salcâmii…
iar tu iubito mi te-ai ascuns în suflet
cu parfum de iubire

De câte ori ţi-am fost plecat,
ca şi Stea a visului meu
te-ai aprins şi mai tare
şi m-ai fascinat
cu-nfocate patimi

De câte ori am vrut să-ţi spun adio,
gândurile triste si încă ne-ntâmplate
tu mi le-ai spălat cu lacrimile-ţi sfinte
şi mi-ai fost cântec de violină
şi minune cu chip de zână

De câte ori voi mai fi plecat
şi voi vrea să-ţi spun adio,
tu să-mi fii parfum de iubire!

Să-mi fii Inger de Lumină,
fior de lacrimă divină,
rostire sublimă şi floarea
de-albastru
ce-mi sărută
necuvântul de adio
pe-altarul nostru
de dragoste !

Voi înălţa gândurile noastre
până-n Ceruri,iubito,
cu zbor de păpădii
şi triluri de păsări mii
voi chema toţi îngerii
şi le voi şopti
ce vor avea de făcut,
când pasul nostru divin
va fi-ntâmplat...
ei vor aprinde pe boltă
mii de candelabre
şi vor aduce zâne,
stele,sori şi menestreli
pentu-o nuntire fantastică
şi o contopire de suflete...
când eu şi tu
vom fi
nedespărţită pereche,
uniţi printr-un etern
legământ de dragoste !

Te caut în fiecare clipă
lăsată de la Dumnezeu!

Prezentul mi-e fierbinte
şi dorul de tine mă arde,
drumul spre tine mi-e-­ncântare
şi fericire iar cântecele tale
mi-s aripi de înger!

Te găsesc de fiecare dată
mai strălucitoare decât soarele
şi mai adevărată decât pământul,
cerul şi întreg universul!

Te vreau,iubito, apă izvorâtă din dulci fiori,
nor cu picuri de rouă magică,
coline-aurii pline de stele
pe-altarul iubirii şi zarea mea...
cu soare-n priviri!

Te am acum dulce surâs de vară,
floare cu parfum de toamnă,
iubire şi sfântă patimă...
si te iubesc
fără-ncetare acum
si pentru totdeauna!

Să-mi fii Eu-zbor curat,
picuri de ploaie magică
şi-adunaţi pe palmele tale
cu străluciri de curcubeu!

Suflet pereche şi nemuritor,
lacrimă vie ce-ţi mângâie
sufletul, gândul…
şi cu toată dragostea
eu să-ţi fiu Tu-iubire adevărată

Si cu parfum de garoafe, floare-aşezată
pe-altarul iubirii cu stropi de ploaie-albastră
şi surâs de mac-aprins de dragoste,iubito,
dulce nesomn şi ruga-mplinită
din taina ce mi-a fost hărăzită!
……………………….
şi-ntotdeauna
să ne fim Eu şiTu
sau Tu şi Eu
si mereu iubire!

Toamnă zănatecă, tu zici că ţi-e bine
aşa despuiată şi când îţi plouă…
infernal?!

Te bucuri şi râzi ştrengăreşte
când vezi copacii noduroşi
şi desfrunziţi adânc înfipţi
în pământul cald sorbindu-ţi seva...
şi mai ales de soarele timid
şi ghemuit de frig
la pieptul tău!

Dar să nu uiţi, toamnă iubită,
că ai avut şi vremuri (şi vor mai veni!)
când erai topită; cuprinsă de arşiţă,
lipsită de ape…şi-atunci
tu implorai soarele
să-ţi stea ascuns…
şi-n noapte
să-ţi plouă
doar un pic!

Iubita mea, ursitoarele au vrut
să-mi fii ploaie magică,
Lumina ce mă fascinează,
romanţă de dragoste
şi nesecat izvor
cu şopot de fericire

Iar eu să-ţi fiu iubirea
cu fereastra larg deschisă,
totdeauna,sufletului tău curat
şi miracolul ce te-nvăluie cu vrajă
cu fiecare-nceput de zi
………………………….
La-nceput de toamnă
mi-am deschis pleoapele
şi cu uimire te-am văzut
cum la fereastră
îmi zâmbeai
dulce
şi-am ales,
ca să te-ncânt,
armonia culorilor
şi-n cuvinte simple
să-ţi spun cât de mult
eu te iubesc!

şi-acum… nu vreau să-ţi fiu iluzie
şi absenţa mea să te doară…
în apele tale cristaline,
lasă-mă să-mi scald iubirea
şi să-mi sting dorul de tine...
deplin ascuns
în a ta  uitare!

Sedusă de visuri, păşind cu greu
pe lungul drum spre culmi de fericire,
lacrimi cristaline ţi se scurg domol,
prelinse pe margini de dor
tie Pasare-albastra!

Din gânduri si freamăt de iubire
şi inima durută…
dar ele-ţi cuprind dorinţa de-a reuşi,
plăcerea de-a cunoaşte şi puritatea sufletului tău
ce mi se-arată ca o floare-de-colţ;

Albă, candidă şi iubitoare minune
răsărită printre pietre, ploi înspumate,
vânt năvalnic şi-nfocate patimi,
doar pentru mine!

în trecere spre inaltimi, pe drumul magic şi plin de visuri,
opreşte-te din zborul tău fantastic
Pasăre-albastră, doar o clipă!

Cuprinde-mă cu dragoste, cântă-mi duios
şi sărută-mi gândurile, lacrimile…
şi ia-mă-n zbor cu tine,
iubito!

Toamna mea cu chip de floare,
cu soare în priviri, cu buze mierii...
lasă-ţi gutuile zemoase şi-aurii
la păstrare până-n primăvară,
când eu le voi gusta
lacom de dor

şi-atunci, albă-nveşmântată,
cu trenă de flori şi-alai de zâne
şi îngeraşi, te voi săruta,
flămând de tine
dragă toamnă,
toată

şi de-ai vrea…reînnoită-n primăvară
cu cireşe dulci prinse la urechi,
cu icoane şi-arginturi sfinţite,
cu alb de ceară arzând
şi cununi sărutate...
ne vom pune pecetea
pe-a noastră
sfanta
iubire!

Totdeauna, mersul meu se sparge-n mii de treceri
către tine! pulbere de stele şi raze de soare
frânte şi dese, las în urma mea
ca să mă vezi

îţi sunt miez de zi, înserare, gând de noapte bună
sau de dulce nesomn si printre poemele tale
colindând cu drag!

dar, când tu nu-mi eşti, triste-mi sunt gândurile
şi-aiurea rătăcind mă cufund apus
în marea mea de necuvinte…
cu ochii deschişi
visându-te!
……………………..
ţi le-aş spune  iubito,
de-ai fi şi tu acolo…
când lacrimi de cristal
mi se scurg din gânduri
doar pentru tine!

Dacă tu vrei, priveşte şi zâmbeşte
către Lumina care cu mult drag
te mângâie,
iubito!

Venită dintr-un rastru...
de pe cadrul ca de cer albastru,
ea ţi se răsfrânge printre degete
cu imagini şi nuanţe preafrumoase
şi, cu semnificaţii simple
date metaforelor tale divine,
ea îţi spune, fără-ncetare,
că te inundă şi că i-e bine…

Dar,cu sărutul lui, doar Soarele
ţi-atinge buzele,
sânii,
trupul…

(şi chiar de-ar fi spre apus...!)
cu mult drag, el îţi şopteşte:
să nu uiţi, cât de mult
eu te iubesc!

Si mă ai,cu foşnet de şoapte...
din stihuri banale,îţi răsar dulce năpastă
cu seve-nspumate si cu patimi nebune
îmi fac simţită prezenţa...
pe dunga de floare ruginie-aprinsă
sau pe culmi aurii nemaivăzute
şi neatinse de alţii...
peste tot pe oriunde eşti tu
sublima şi dulcea mea
nebunie!

Oricât de greu mi-ar fi,
cu aripi de dor, cu clipe mărunte
desprinse din lut cu iz de garoafe
şi prea greu de iubire,
mă strecor în sufletul tău
şi las semne din mine
cu parfum de toamnă
şi gust de poame
coapte

Curcubeu de dragoste, pe margini de picaturi
de rouă magică, las să pătrundă-n tine
prin porţi de vise si pe sub cer ruginiu...
necuprinsă vrajă...ce-mi esti!

Si gând lunecând sfios a înnoptare...
pentru-a te şti,iubito, rămasă-n mine trează
într-un nou început de zi cu soare,
­învăluită-n şoapte şi dulci suspine,
preaiubită femeie,
las sa te-nfioare!

Incă se mai aude chemarea mea
iubito dar nu sunt eu,
să ştii!

Este ecoul gândurilor,
scăpat din carapacea
asta goală a minţii mele,
plecat spre tine prin degete…
inconştiente

Parcă-l văd,cum îţi loveşte retina
şi cum te doare…
dar tu să nu taci!

Dacă vrei să chemi iubirea,
să-ţi strigi durerea,
amplifică-l şi-ntoarce-l către mine
ca să-mi atingă inima,
sufletul…
şi să mă doară …
sau, de-ai vrea,
trimite-l să-mi aprindă
şi mai mult focul de inimă
şi dorul de tine
să mă ardă!