POEZII de Ion Cireasa

Aş vrea să-ţi spun ceva…
dar nu mai ştiu ce…
sunt prea aiurit!

M-ai vrăjit,iubito, cu rostirile tale
învăluite cu şoapte, cu-arome de dragoste
şi farmec de pian,de violină

Aş crede că nu exişti…
că Cerul mi te-arată
doar un vis…
prea frumos
ca să-mi fie-adevărat,
dar nu se poate…

Chiar ieri mi-ai spus aievea
că mă iubeşti şi te-aud mereu…
şi-mi eşti cântec drag...
îmi eşti dulce nesomn
şi-mi eşti gând frumos
ce mă cuprinde!
(îmi eşti trăire-adevărată!)

Crede-mă, nu visez …
şi te voi iubi atâta timp cât Cerul
îmi va permite să ştiu de tine!

Aş vrea, în toamna asta, mai mult ca niciodată,
ca ploaia magică să nu-şi schimbe sensul...
florile să aibă glasuri murmurânde,
merele-gutuile să fie zemoase
şi gustoase iar luna să-mi zâmbească
ademenindu-mă cu boabe de struguri
strânse-n faguri de buze
dulci ca mierea

în toamna asta, dacă florile vor fi triste
şi din stele va ploua fără suspine,
din pământ sfânt frământat cu petale de roze,
tivind visul meu cu fir de aur, voi modela,
cântându-mi dorul şi mângâind ca altădată
o altfel de balerină;

Cu voaluri mov şi despletită,
cu visuri goale şi zănatecă...
şi să mi se răsfrângă, cu mult drag,
între palme calde, din seară până-n seară,
şoptindu-şi iubirea şi vibrând ca o vioară
a romanţă de dragoste!
……………………………..
Tu zâna mea, în poveste-adevarată
cu diademe-n stihuri
şi cântec rătăcit…
printre garoafe
fii, şi-n toamna asta,
o astfel de balerină!

Nu fi tristă, nu eşti singură...
de pe ţărmul tău întinde mâna
către cer,iubito!

Nici nisipuri mai vechi sau mai noi
ori furtuni de praf în ochi
iscate din senin,
nici valuri prefăcute a mângâiere
sau mai mari şi-nfuriate,
ce răstoarnă corăbii,
nu pot atinge curcubeul…

Punte dintre mâna mea
întinsă către cer...de pe malul meu
de dor-un legământ ce luminează
 marea noastră de iubire...si mana ta...
o mare si eterna  dragoste!

Când tu-mi laşi semne cu parfum de iubire
puse-n cheia de violină şi-mi mângâi sufletul
primenindu-ţi versul cu focul de inimă,
cu vraja de răsărituri şi de-amurguri,
iubind marea ta cu şoapte
şi dragoste-adevărată,
cu drag
ţi-aş dărui
fremătând de dulci fiori,
printre buzele tale de dor uscate,
un gând frumos de ploaie cu suspine…

şi, crede-mă, te-ai deschide înmiresmată
şi frumoasă ca o floare...
(după o ploaie bună şi magică…!)
de s-ar mira toate crizantemele
aflate la-nceput
de toamnă!
....................................
şi să mai ştii:
la fel ca ieri…iubito
tu eşti cheia şi lacătul
împărăţiei mele de visuri!

Venind din poemele cu necuvinte
şi din zâmbete cu roze
şi picuri de rouă,
pulsând cu roşul dragostei
prin aorte, gândul de floare
încă mai poate...
şi mai vrea să-i provoace florii
încă o ploaie cu suspine!

Să o facă…să se scurgă
şi să umple rostul din umbra florii
ce-n adieri se-alintă,
dintre maluri de dor
încă nesurpate,
sărutându-i nurii!
……………………..
cântând în ploaie, floarea mlădioasă
musteşte de dragoste şi se deschide...
cu multă candoare,gândului cu parfum
de crizanteme şi gust de poame
coapte de toamnă

Toamna mea nu-i una oarecare!
Soarele e mai zglobiu
ca-n plină vară!

De dimineaţă până-n seară
ar face, nebunul, să-nflorească pomii
şi să aibe-alături o nouă primăvară

Dar, spre seară, are-un gând zălud;
când va luneca-n amurg,
să-i rupă plecatei veri
pânza de-nserare
şi să-i guste,
cu sete,
gutuile rămase goale

Pe ramuri să-i legene visuri,
s-o-mbete cu-arome
şi parfum de toamnă
punându-i pe buze
zeamă dulce-acrişoară
din boabe mari de struguri
cât prunele!

Adesea rătăcind, un foc ce-n inimă
ţi-aprinde dorul şi-ncet te topeşte,
primit prin fereastra larg deschisă
lăsată de visuri,suie şi coboară,
pe cărări de suflet,
până sus prin vise
sau mai jos
prin abisul magic
cu fiori de dor...

(uneori cu rost aflându-şi iubirea
alteori aiurea…fără de noroc...!)

Obosit şi flămând de-atatea treceri,
focul viu se lasă, alintat cu şoapte...
de soartă-mbrăţişat şi se preface-ndată
gândul tău pereche!

Şi dacă paşii tăi i-ar fi alături,
dornică de ploaia cuvintelor frumoase
nespuse, din abstinenţă...în clipele cu greu trecute,
cu drag i te-ai dărui mersului în doi până-n zori de zi
şi nu i-ar ajunge vraja dulce ca mierea...

Ce se revarsă odată cu răsăritul până-n seară...
şi-ntr-un nou colind, cu tine de mână,
ţi-ar fi-ntotdeauna gând rătăcind
cu mare rost!

Mă-nclin,
iubita mea,
în faţa rostirilor tale!

Ele sunt pilonii
împărăţiei
visurilor mele
fără de care
totul s-ar prăbuşi
ca un castel de nisip
la o adiere de vânt

Nu aş exista,
fără cuvintele tale...
şi nici nu am visat
vreodată
să te mângâi aievea....
fără ca timpul tău
să-mi permită
să se scurgă,
odată cu-al meu,
din aceeaşi clepsidră!

Pasăre-albastră, poate că toţi
cei care tivesc pe marginea
viselor noastre
ar trebui să ştie
să numere
zilele...
(cât timp ţi-am fost...!)
şi nopţile în care am rătăcit,
fără de rost,
împreună

Poate că cei ce te strigă pe nume
şi îţi măsoară paşii, uimiţi de mersul tău
şoptit în mii de treceri către mine,
ar trebui să ştie că iubirea
pe care o dăruieşti,
cu-atâta drag,
se-mparte
în doua...
în doua parti egale
cu-a mea iubire!

(şi-n câte părţi vrea sufletul tău...
în fiecare clipă...impartita doar cu mine!)

Fără cunoaştere de tine...
de ce să se creadă unii că rostirile tale
sunt bizare? asta nu-i adevărat!
numai tu ştii să mângâi suflete,
rotindu-le ameţitor în carusele
cu sensuri magice
de dragoste!

Mare-albastră, când soarele răsare
pescăruşii vin să ciugulească
peştişorii din spuma
de pe ţărmul tău
de dor

Apoi, în zbor de curtoazie,
drept mulţumire, îşi pun la gât
oglinzi pătrate pentru-a capta
vraja stacojie a apusului...
(luminându-ţi noaptea
până la un nou
răsărit de soare,,,!)

Tu,iubuto, cât timp eu sunt apus
lasă, te rog, printre şiraguri
de spumă magică,
peştişori…
pentru ospăţul pescăruşilor...
până la următoarea
noastră dimineaţă.

Tu nu-mi vii, oricât de mult eu te-aş chema
şi-n mine se nasc furtuni şi nori negri
mi-acoperă zarea

Mă pierd prin amintiri rătăcind
ca-ntr-un labirint şi te caut…
te caut neîncetat,iubito!

Gânduri aiurea-mi străpung liniştea
şi mă-nfioară de nu mai pot
să mă regăsesc

Mă-nec într-o mare cu gust de-amar
şi-n suflet mi se scufundă corăbii,
când totu-i în zadar...

Unde-mi eşti, de ce nu-mi vii
şi să te iubesc aşa cum aş vrea,
aşa cum te doresc!

Fără rost ar fi toate...
când în zare ţi se-adună furtuni
din dureri, din doruri nesfârşite
şi din gânduri de iubire
încă nerostite

Ce minune-ţi mai poate lumina chipul
cu zâmbet trist,când din negre amintiri
şi din vechi uitări îţi picură-n suflet venin

Când focul dragostei nu mai arde
şi-n inimă de-abia-ţi mai pâlpâie
o luminiţă de speranţă...
(îndepărtată şi ea...!)
şi prea greu de crezut
că-ţi va fi aproape,
atunci…
chiar fără de rost
sunt toate…
………………………
şi eu aş spune, cu stinse şoapte:
uită-mă...iubito,ca să-mi fie bine
în noaptea-ţi adâncă
şi magică...
şi cuprinde-mă
cu tine!

De câte ori Soarele e plecat,
rătăcind apus, mă cuprinde tăcerea
ca şi când odată cu el
se cufundă deplin
în uitare
şi gândul meu

Te voi împresura cu tăcerile mele,
curgându-ţi lin ca lumina de-nserare
a noului Soare ce te inundă...
(şi te voi cuprinde-n braţe...iubito!)

Cu-ale mele gânduri şi cuvinte nerostite,
îţi voi lăsa pe buze rostiri fără noimă
şi sacadate suspine
când tu,
balerina-stea,
te vei aşeza mare
pe-altarul iubirii

De pe cerul sidefiu, sub steluţe mici,
voi gusta merele-ti dulci....
de câte ori voi rătăci...
ca si soarele apus!