Văzusem toamna despuiată,
cu buzele arse…
şi-aproape ofilită...
cum de abia îşi ţinea pasul
cu timpul

M-a înduioşat, am întrebat-o
dacă nu cumva mai vrea o ploaie…
S-a bucurat şi mi-a spus
că tocmai de aceea
şi-a pierdut toate frunzele
şi că dorul de ape
o arde…

Atunci m-am ascuns după un nor,
l-am scuturat bine şi i-am dăruit,
dragii mele toamne, încă o ploaie
zdravănă si plină de sevă
(o aştept acum,din nou,
să-nflorească
şi-apoi...
de dor
să se ofilească... !)


This entry was posted on 10/19/2010 10:28:00 p.m. and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: