Privesc cu uimire
o scumpă  arătare ,
visată şi căutată mereu în vis…
venită către mine,
după multe aşteptări,
cu verde de smarald învăluită
si ea-mi surâde , ca o zână ,
dinspre răsărit…

şi-i oglindită-n apele fluviului
ce-mi cunoaşte toate poveştile…
arătându-mi, printre braţele-i
frumos arcuite peste-o mare de iubire,
o nemărginită dragoste !

mă tot ademeneşte ,cu eşarfe de dragoste,
ca să-i  dezvelesc ,cu multă pasiune,
ochiul magic al visarii…si plin de iubire !

insa ,cu picurii-i vii ce se preling
printre coapsele-i tremurânde de doruri multe,
peste toate tandreţurile…ma tot indeamna
să-i las fiorul sărutului gandului  meu 
plecat sa o colinde...
ca un semn
de veşnică 
iubire !






Tot fremătând,
visând pe-ascuns
la o trăire de patimi păgâne cu Luna…
venind de la apus către răsărit ,
aproape sugrumat ­într-un ochi de mreajă
(tocmai când ar fi vrut să răsară ! )
Soarele se lasă avântat

şi-i dus, de iele jucăuşe,
printre culmi fantastice
de visare
iar sfera-i de roş-aprins,
dezvelită de coaja catifelată
a-nnoptării de sine ,
se tot aprinde şi se tot măreşte

cuprins de toată vraja,
Soarele se rostogoleşte uşor, uşor
şi-odată atingând culmile-nălţării maxime,
tremurând de-aşa plăcere,
razele-şi împrăştie
peste tot cerul

şi-atunci...
irizând toţi  fiorii din nori,
peste tot se dezlănţuie  potopul…
şi se revărsă ,
clipocind ,
printre marginile trecerii sale ,
toţi picurii vii
ai ploii
magice

…………………………………………………………………….

şi el se tot vrea dus  de  iele
printre culmi fantastice…
pentru-o nouă trăire !





Mira-m-aş de vraja nopţii
când din bobul de mărgăritar
aninat în colţul de jos al cerului
îmi  va clipi seducătoare
o zână despletită
(de parcă mi-ar face semn
de ,,vino-ncoace’’)

mira-m-aş de ea
când va-ncerca să vadă pe furiş
dacă şi eu mă uit în luciul nopţii
şi dacă-i surâd…


de-aş surprinde-o
când ar vrea să se scalde…
toată noaptea m-aş aprinde
ca o candelă aş lumina-o
şi sub o altfel de lumină
i-aş contempla toată frumuseţea !

apoi aş ruga-o să-mi citească poeme
răsfoind cu-n deget fin
treaptă cu treaptă
filă după filă
tot tomul…
de dragoste
până când timpul mi se va prelinge
cu ultimile-i secunde
printre buzele nopţii
şi până când Soarele
îmi va risipi
tot visul…




Lunec uşor
printre splendori
peste tărâmul primăverii
la-ntâmplare trecând…

mă tot duc paşii hai-hui
pe nu ştiu unde
mă tot sui
şi dezvelesc cerul de stele
mă tot cobor
şi luna o-mpart în două

ca un zălud alerg încolo
şi-ncoace şi tot mă-mpiedic…
şi alunec printre jumătăţile de lună !

de-mi rămâne gândul cu gura căscată
şi-nlăcrămat de-aşa ispravă
cuprins într-o stare
în care nici nu mai ştiu
dacă mai sunt eu…
(acelaşi falnic trecător
pe-un cal alb galopând
printre tăpşane cu flori )
ori sunt doar o mirare !
(trecând sfioasă şi plânsă
prin visare fluturând la-ntâmplare
eşarfe de dor cu sclipiri
de curcubeu )




Prea deodată m-am avântat,
căutând izvorul Luminii !
cu aripile-mi prea mici
şi plăpând …
cercând să o ating ,
prea departe  m-am dus !

Şi aripile mi s-au ars ,
când vâlvătaia focului
arderii de Tine-Zeu al Iubirii
am vrut să o ating

M-ai şi fulgerat,
pentru-atâta-ndrăzneală,
cu-o privire năucitoare
şi, tremurător , acum
mă tot risipesc
şi cad…
în hăul intunecat
din care tocmai
m-am ridicat
să zbor iarăşi
înspre Tine !




Te-aş ruga pe Tine-Zeu al Iubirii
să mă laşi şi pe mine să Ti-arăt
ce-nseamnă o iubire sublimă
şi multe ofrande aş zvârli , aşa…
la-ntâmplare ! peste rugul arderii de Tine,
cinstindu-Te !

căci ,dintre toţi zeii ,Te-am ales
din nou şi mai cred in Tine !
si tare aş vrea
să-mi fii numai de bine !

(să nu-mi mai fii prea urâcios ,
ca şi-altădată ,
când , cu toate gândurile mele
trecute sublim ,clipa după clipă ,
prin toate visările
nu m-ai lăsat să mă desfăşor în voie
cu toate nebuniile-mi
şi-n cuvântări de tot felul
m-ai tot constrâns… )

Dar, fără ca iubirea să mai fie
doar aşa cum vrei Tu ,
acum şi eu ,ca un Elf…
hipnotizându-Te,
(şi Tu lasă-Te-nvins !!!)
Te-aş face,-ntr-o clipă, sublim...
ca să nu-mi mai poţi spune
că iubirea există doar atunci
când trăirile sunt prinse
ca-ntr-un joc
de du-te-vino
şi că totul se petrece
la-ntâmplare… 




Mereu trimit menestreli
înspre tine
ca să anunţe sosirea-mi
şi să-ţi cânte din violine!

Apoi , eu vin călare
pe-un cal alb, avântat…
îmi azvârl cu măiestrie sceptrul
şi desfac Cerul în două
şi-i las străjeri,
deoparte şi de alta
a intrării ,ca să ţină
desfăcute dantele cu luciri de stele

Până când tu le faci semn să plece
şi-atunci eu, Elful...
aprind focuri albastre
ca să-ţi lumineze
toată noaptea
încăperea  visării

Inima să ţi-o inunde
cu multă fericire
şi toată simţirea
cu un fior de bine !

……………………………………………………………………………

până când îmi voi lua calul
şi voi pleca, avântat…
şi, din nou , voi veni
înspre tine !




Multe focuri albastre
inventate peste noapte,
din prea multă dragoste,
din prea mare fior de iubire,
fac să tot ardă , sublim,
un biet suflet chinuit
de-o vâlvătaie de inimă durută !

şi ,din tot freamătul…
se tot înfierbântă
altfel decât pe pământul
unde păcatele sunt trăite
cu patimi înfocate…

Si-atunci,
ca şi-un Elf...
eu iti tot vin 
cu multă apă…!

şi,-n adâncul  fierbinte
al trăirilor tale,cu şopot de izvor
şi cu murmur ca de vrăjitor,
pot să-ţi sting focul
(cu-o vână de apă magică... 
cu multă răcoare curgându-ţi !)
şi cu mulţi fiori cântându-ţi
eu-Elful apelor magice, pot, oricând,
să-ţi inund inima  
cu prea multă
fericire !




Ca un zeu,
doar eu ştiu cum se face
s-aprinzi un foc albastru , fantastic !

dar, ca să ştii ,
când inşi din alte galaxii
vor veni să te uimească,
îţi spun şi ţie secretul

din raze de soare
trase cu multă delicateţe
printre degetele unei aşteptări…
ca de pe-un  fuior !
trecute-apoi printre două semiluni
şi lovite straşnic, (ca de-o cremene un amnar...!)
să laşi să scânteieze sinea-ţi înfierbântată
pâna când va fi cuprinsă toată
de-o mare vâlvătaie

şi-atunci, din toti porii de cremene ,
îi vor ţâşni frumoase
limbi de foc…
albastru !




Aburi se ridică
de peste tot pământul …
cuprins de fiebinţeala trecerii
Soarelui înspre tărâmul
de vis al primăverii !

şi-n lumina zilei
se despoaie frumuseţi
de straiele unei lungi aşteptări...
iar Soarelui i se-arată  minuni
cu roşu-n cupe de-nfloriri
şi cu seve prelinse uşor
peste lujer…

acum,mai mult ca niciodată,
e nevoie de multă apă !
atât de multă...încât să curgă
peste toate cele-nsetate…
cu şopot de iubire !
ca să crească mari
şi să-nflorească frumos
toate splendorile
………………………………………..............

gânduri după gânduri,
cuprinse de Lumină ! ,
şi mie să mi se-adape…
stingându-mi ,puţin câte puţin,
dorul de-nflorire…
şi focul din inimă !
curgându-mi lin ,cu dulci fiori ,
seva iubirii  peste tărâmul
de vis… al primăverii !





Primăvara asta  mi se-arată
mult mai frumoasă
şi mai darnică…
decât vreodată !

însă,toate-nfloririle-mi
înfocate şi lacome de trăire,
(de peste zi şi după apuneri…)
au nevoie de …apă !

şi nu-i doar un moft…
ci-i poate stare de urgenţă !
căci, vâlvătaia de iubire  
poate, nu-i aşa !? ,
să ţi-aprindă-ntreaga fire
şi să tot arzi !
şi,-n pământul fierbinte,
de-atâta dor şi sete,
să ţi se ofilească
toate… !




Ca şi o floare,
nu poţi trăi, nicicum,
fără de apă…şi,-ntotdeauna,
pentru-o maximă trăire
şi pentru-o-nflorire sublimă,
apa trebuie şi sfinţită !

(cu rugăciuni murmurate
printre buze mierii
şi cu  multe mătănii…
până la sfârşit de vis
adâncite,-ntruna,
şi-apoi…­întotdeauna,-ţi vor fi
înălţătoare şi cu dulci fiori,
toate visările!)

dar,tot acest ritual de iubire,
trebuie făcut de la-nceput de zi,
când roua întinereşte verdele
şi până la vecernie…

când toate se-ascund în mister
iar tu, iubire, în tot acest timp,
poţi să ridici bratele
şi sa cuprinzi tot cerul...
rostindu-ti iubirea !

şi-atunci…
toate trăirile-ţi vor fi mult mai înflăcărate
şi,departe de văzul lumii,la capătul asteptarilor...
îţi vor fi binecuvântate 
şi  sfinţite toate cele…
…………………………………………………………………….
iar, cu-n sărut dulce,
eu iti voi preasfinţi
si iubirea !




Cu-n simplu gând
te poţi adânci într-un univers…
retrăind stări pline de magie ,
te poţi duce pe unde n-ai mai fost demult...!
şi-n paşi de vals, poţi să spargi zăgazuri 
ce ţineau ascunse splendori

chiar vălul uitării poţi să-l ridici !

ca şi-aievea ... poţi să vezi
frumuseţi poate visate
sau poate avute cândva

o emoţie puternică te cuprinde
şi ţi-aprinde obrajii
de nu te poţi abţine, nicicum ,
să nu-ntinzi mâna şi să vrei
să atingi uşor sau să mângâi,
când inima-ţi cere…
şi doar câte-un strop din toate
ţi-ar fi de-ajuns
…………………………………………………………………..
şi-apoi, te-ntreb…
ce poate fi mai frumos
decât să-mbrăţişezi minuni
şi să simţi parfum suav…
să ai tot ce-ţi pofteşte inima
din cele ce soarta ţi le oferă
cu toată cuprinderea
şi iubirea !?




Ce bine-ar fi
ca să-mi treacă timpul
un pic mai lent…doar un pic !
când paşii mă duc pe dincolo…

prin lumea fantastică a viselor,
contemplând frumuseţi,
să mă tot învârt nauc
în jurul focului de dor aprins
din centrul universului meu
de uimitoare visare

şi ,cu-n cântec de iubire ,
să-mi ademenesc şi soarta...
ca să-mi vină mai aproape
şi-n ochi să-i citesc adevărul
despre cum vom fi…pe-acolo
să ne jucăm amândoi
de-a v-aţi ascunselea…
şi-apoi, să ne tot ardem gânduri
de dor şi de inimă durută

în toate, eu să-i fiu alintul  !
şi să-i arunc uşor,din când în când,
câte-un gând zălud ,în misterul din surâs
şi câte-un dor de ea nebun…
peste toată vâlvătaia
din inima ei

şi-apoi ,cu ochii-nchişi,
să pot să-i scriu sublime
poeme de dragoste ,
desenând cu-n dulce fior
fiecare cuvânt…
peste cenuşa
arderii
de noi 
doi !




De la un timp
nici nu mai ştiu
cum se poate face ca,
dintr-un simplu freamăt de gânduri ,
să curgă atâta miere şi lapte…
şi cum se mai poate rosti
cât ţine-o-ntreagă viaţă !
o poveste de iubire
şi fără de sfârşit

şi mă tot frământ…
să aflu din toate câte puţin
întrebându-te şi pe tine 
de ce şi cum…
şi-ncerc mereu o scriere sublimă
coborându-mi visul ,treaptă cu treaptă ,
preaplin de sine şi cu tine de mână,
în adânc mister

însă ,orbit de prea multă Lumină,
ma urc repede ,ca să respir !
dar, ca de fiecare data,
mă sfârşesc de toate...
pe marginile cunoaşterii
agonizând…fără să mai ştiu
dacă toată zbaterea de gând
mi-a fost cu vreun rost
sau doar un vis
……………………………………………
(ca-ntr-un moft… !)
gând în gând
şi tot cu tine ,
iubire !




M-am plictisit
să tot număr clipe…
dând deoparte dulcegării !
şi, puţin câte puţin,
cu rugă şi mătănii…
poate-mi vei îngădui Doamne
să-mi schimb, doar un pic, firea

(ca să-i fiu evei un altfel de adam !)

şi, din toate cuvintele încă nespuse ,
îi voi mai da deoparte doar şoaptele
unui cântec de demult cântat... 
evelor pe la urechi
de adami jucăuşi

cât despre necuvântu-mi
adâncit în rostire suavă…
vârtej de ape şi de fiori
de i-ar face
prin toată marea de iubire
şi la nevoie de i-ar fi chiar năpastă !
până la sublima sfârşire
de trăire magică
nu-mi voi mai schimba firea !
şi-i voi rămâne evei
acelaşi adam…
ca-ntotdeauna !




De-ar fi, cândva…
ca Domnul să-mi îngăduie
să aflu cum se poate deschide poarta
unde sunt ţinute cheile tainelor ,
atunci mi-aş alege doar una
şi cu ea aş deschide raiul…
şi m-aş duce să văd izvorul
de unde curge fluviul
poemelor tale

Din apă ne-ncepută ,
cu sete aş bea…şi aş rosti adevărul
năucit de-aşa splendoare !
ca să afle toate cerurile
despre tot ce-nseamnă
o curgere sublimă
de iubire !

Apoi , mi-aş aduna gândurile
de peste tot risipite...
şi din împletiri de clipe
mi-aş face o corabie de vis
cercând s-ajung cât mai departe...
şi aş fi tare uimit de-aşa-ntâmplare !
chiar dacă-n volbura estuarului
Marea cea mare-
Poesiferă a iubirii
mă va-nghiţi…
cu totul !