Cu tot mai multă poftă
de scris,din când în când,
îţi fac în ciudă…aşa…
ca să te-nnebunesc,
când dorul de-aşteptare
te arde şi mai tare !

şi vreascuri de iubire
ţi-arunc la-ntâmplare
peste rug aprins
de dragoste
înteţind văpaia iubirii,
când şi aburii visării,
prin tranşee moi de riduri,
ţi se preling domol
(din gându-mi
ce se vrea aproape scris…)

Dar, de nestăpânit ţi-e firea…
la atingeri de mine
şi cu buze tremurânde
tu,iubire, îmi tot şopteşti
cât de mult te-nfioară
ale mele pofte
nebuneşti

şi-atunci şi eu mă las…
cuprins tot mai adânc
în mrejele tale
şi mă tot apropii de tine
ca să te iubesc şi mai mult ! 
până când mă pierd,
cu toate-mi ce-ţi sunt,
în visarea-ţi
frumoasă !




Te-aş ruga,frumoaso,
văzându-ţi tristeţea
aşa de tristă…
să-mi surâzi,doar un pic !
chiar de-mi voi pierde timpul aiurea
încercând să te conving…
iar eu te voi ­îmbrăţişa,
mângâindu-te toată…
şi de nu-ţi va plăcea
iubirea-mi pentru tine
atunci,de-ai vrea,
tu să mă dai
uitării…

şi m-aş lăsa trecut uşor
prin multe ­întâmplări ciudate
şi prin canoane de nesuportat,
chiar dacă şi gându-mi buimăcit
de toate cele
de-abia-mi va mai respira...
în zbatere sacadată,
doar câteva clipe,
a trăire…








Cu ochi ­înlăcrimat
de-aşteptarea împlinirii
visului meu prea mult visat,
mă las plecat ca să te colind,
când timpul îmi trece hai-hui...
cu secunde tremurânde,
prin clepsidra cu spume 
de dor rozii

Dar, din cupola de cer violet
ce-mi cuprinde visul
şi cu tot cu lună frumos răsărită
din învelişul magic al nopţii
aşezată ca-ntr-un alint
pe palme de nur,
foc de dragoste nemaivăzut
mă-mpresoară…

Iar tu,de tot de dor nebună,
cu-a ta inimă haină
uşor răsfrântă peste visu-mi cald
şi de nelăsat ­în pace…
te joci cu mine
în joc uimitor de iele
ca să mă-nnebuneşti…
cu-a ta iubire !

şi mă prinzi strâns în corzi de visare,
sorbindu-mi din toate gândurile
esenţe de sublim,
lăsându-mi la schimb
licoare de nemurire…
izvorâtă din adâncuri de tine
(ca să-mi fie de-ajuns,
pentru-o veşnicie,
pentru hrană
de suflet… !)








Mă las plecat cu gândul
dincolo de adevăr
şi ­încerc să descopăr
tainele nemuririi…

Dar simt cum mi-e supus,
trecut prin mister de cotloane
şi prin strânsori de mreje,
îndoielii ori frângerii…

Când,în sinea mea,
tot mai adâncit spre cunoaştere,
­gândul î­mi lunecă
mult mai departe
de-nchipuire
(năucit de splendorile visării…)
luat de mână de himere
cuprinse de pofte nebuneşti…
ce-ar vrea să mă-ndemne
spre sfărşit de vis,
spre hăul pierzaniei…

­însă eu,iubire,făcându-le-n ciudă,
îmi aleg singur calea…
şi plec,cu gând cu tot ,
spre cunoaşterea
Nemuririi
de noi
doi !









Şi cât mi-e de teamă…
căci ştiu prea bine
că ale mele gânduri,
când nu-ţi sunt rostite domol
şi nu tocmai pe deplin,
te dor prea mult,
când eu nu-ţi pot fi
cât mai aproape…
de adevăr!

(şi cât aş vrea
ca visarea de mine
să-ţi fie trăire sublimă ,
când mă avânt năucit
de-ale tale splendori
prin rai de frumuseţi ! )

Dar,ca să mă mai suporţi,
îţi voi scrie,de-acum-nainte,
cu slove vii şi stihuri mari,
un cântec de dragoste
prea bine cunoscut
(încă de la facerea lumii!)

Iar tu ,cu a ta perfecţiune frumoasă
de gânduri mari hulpavă,
să mă laşi,totuşi, să-ţi rostesc
tot adevărul meu până la capăt,
până la sfârşit de timp…
(până la ultima secundă prelinsă
şi-apoi să mă cuprinzi ca-ntr-un laţ
şi să-mi sugrumi tot necuvântul,
dacă nu-ţi va plăcea
a mea rostire !)

Insă,în potirul tău de dragoste,
totdeauna,să ştii iubire,
îţi voi turna parfum de mine,
pentru ca sufletele noastre să-nflorească
şi tot te voi face, cu multă delicateţe…
să-mi fii mereu iubită !






Să vină peste tine,
ca o binecuvântare,
o Ploaie cu strălucire
diamantină…
să te cuprindă toată
şi să-ţi singă dorul,
când tu ,iubire-nfocată,
rătăceşti cu gândul gol-goluţ
prin arşiţa iubirii…
dănţuind ca o cadână
în jurul rugului
de dragoste aprins

(cum sunt sfârşite
şi-ale mele gânduri-doruri;
­­în picuri de rouă magică,
prelinse uşor
cu dulci fiori!
şi-atunci,
din prea mult foc de inimă,
şi eu strâng în palme,
prins ca-ntr-o vrajă,
petale moi-aurii
din trandafir de dragoste
frumos răsfrânte…
şi visez cum înmulţesc
spume roşiatece
de ape vii…
stingându-mi focul…!)

Când,pe margini de buze
de visare,
cu multă delicateţe,
îmi tot îneci visul…
şi doritului meu necuvânt
îi cânţi suave note...
cu mine îngânând
şi un  dulce
cântec !
……………..
doar de noi doi,
prea bine,
ştiut...




Văzându-te mereu
cu surâs seducător,
ca  o mare dragoste…

Pentru tine ,mult preaiubito,
ca să-ţi fie ziua cu mult soare
şi noaptea plină ochi de visare…
aş lega la ochi,cu eşarfă de dragoste,
a ta arătare de nălucă…
jucându-mă de-a v-aţi ascunselea,
îndată,căutând cu ochii-nchişi,
prin adâncuri de taine,
multe senzaţii fantastice
şi imagini nemaitrăite
vreodată cu tine…  
chiar multe jocuri de zână-păgână,
chiar fabulaţii  despre iubire
şi  multe jocuri de iele…
pe toate ţi le-aş descoperi !

De nedescris ar fi această stare,
când dorul meu de tine
te va cuprinde ,iubindu-te cu gând fierbinte,
iar tu să-mi fii,de-ai vrea,
ţinându-mă de mână,
un vis trăit…
şi-adevărat !

(şi-atunci…
din prea multă dragoste răsărit­,
eu îţi voi arăta
cum te-aş iubi
mai mult…!)

Dar,ca să nu mă vezi ca un biet aiurit,
când eu îţi voi căuta sublimul
peste tot, ca şi o speranţă
de frumoasă-mplinire,
tu,iubire,
să-mi tot şopteşti
că-mi eşti!


şi toată visarea de tine,
şi toată visarea de mine,
şi toată Nemurirea 
de noi doi,
şi chiar toate
câte ni se vor întâmpla…
ne vor fi, doar atunci,
ca o iubire sublima !

……………………………………….
(rostită cu multă dragoste,
în mii de stihuri şi clipe magice,
fără de prea multe pretenţii… !)









ţi-aş dărui,
venind sfios
şi cu pas domol
pe-ale tale plaiuri,
aplecat peste maluri
de ape de lună argintate,
ridicându-mă arc de pod
peste marea ta de iubire,
fiori din dragostea mea…

şi-apoi aş turna-o toată ,
dintr-o zvâcnire de preaplin de gând,
în cupele tale pentru ritualuri păgâne

cu incantaţii şi cu descântece
pentru împliniri de vise
şi mulţumiri de sine,
în visările-ţi adânci
m-aş dărui ţie,  
nă a florilor,
ca şi lujer de roză…
cu picuri de rouă magică
şi cu parfum de dragoste

(cu doi boboci mici…
ce se-nalţă cu delicateţe,
ca nişte braţe ridicate spre cer,
poftind să mângâie norii,
să mângâie stelele
ori luna…
şi cu marele boboc-aprins…
ţinut aproape deschis
de frunze catifelate
ca nişte buze răsfrânte…!)

şi-atunci tu ,ca şi zână a rozelor,
să-l primeşti cu multă candoare,
cu o inimă larg deschisă
de-atâta dor şi patimă
şi să-l săruţi dulce…
iar cu surâs angelic
să-l tot cuprinzi… !