De-acum încolo
frigul nu ne mai sperie
şi nici nu ne mai îngheaţă
în priviri speranţa…

Căci blândul Soare
a revenit la sentimente mai bune
şi cu iubire şi cu multă duioşie
va privi către tot pământul

Iar prin văi cu dulci  fiori
şi prin cotloane cu văpăi de dor
va încălzi şi va lumina
toată neiubirea-ţi adunată
şi-ntunericul privirii…

Când din ochi lăcrămând
picuri de dragoste-ţi va prelinge  
şi fuior de raze-şi va scânteia
odată cu trecerea timpului…
lovindu-ţi uşor cremenea iubirii
răscolindu-ţi văpaia dorului !

…………………………………………..
şi-atunci…tu prea-n calduri
iti vei azvârli anapoda
toate pânzele ce-mi ascund
irizarea-ţi de-mprimăvărare
şi-nflorirea-ti magica
din ochiul blajin
al firii !





De dragul artei
şi pentru fin amor
voi exersa ,cu mult sârg,
multe figuri de stil...
şi-mi voi instrui gândul,
învăţându-l cât de bine se poate,
să binecuvânte…

şi-n exprimări subtile,
cu pricepere şi cu mult ştaif,
poate va fi mult mai convingător...
si,la urma urmei ,
din când în când ,
îl voi alinta…

când şi tu , iubitoare
şi fără de nicio reţinere,
cu palma dreaptă îl vei mângâia
pe creştet , surâzându-i
pentru-aşa delicateţe…
………………………………………..
şi-i vei cânta
cântec de preamărire
iar pentru buna şcolire…
gaudeamus !




In grădina  iubirii ,
trecut peste limitele visării,
(în ciuda dragostei
care-i mult mai pragmatică !)
peste toate splendorile-ţi albe,
un gând plin de magie ,
de facere sublimă a sinei ,
va tot înflori …

(mereu primăvăratic... şi orbit
de-atât de multă Lumină…)

şi va trebui ca tu ,neiubito-ndeajuns ! ,
să-i tot surâzi şi să-l salvezi…
udându-l cu picuri de fericire,
de la ofilirea-i
de sine !





Astăzi ,mai mult ca niciodată,
în sufletul meu de biet om,
e o mare sărbătoare...
să ştii,tu,zâna mea
din visuri

Căci ,cu tine dansând iubirea,
am trecut peste jumătatea 
de mileniu de poveşti…
şi ea,înclin să cred,
şi de-o parte şi de alta,
a vrajit tot cerul, toate stelele
şi chiar nefericitul soare…
şi, de ce nu ! ,
frumoasa-ţi
lună !

Dar,de departe,
de dincolo de cel mai frumos
şi mai intens vis trăit,
ca şi o mare revărsare de ape,
dintr-un gol imens de mare ,ţâşnind,
un gând nou-nouţ îmi tot răsare…

şi e ca un miracol,ca o mare uimire
ce mă orbeşte cu-a sa Lumină !

(e  sângeriul iubirii eterne
şi veşnicul gând…
al Luminii-mi… !)

Insă ,a ta mare cuprindere ,
mi-e ca un răsarit de soare…
portocaliu şi cald !,
şi cu el îţi topesc
toată uitarea-ţi de mine
şi-ngheţul din sinea-ţi
de dragoste ,
totdeauna!





Aşa cum se-nfrigurează iubirea
pe plita-ncinsă a dragostei ,
odată cu trecerea timpului...
şi eu simt cum , de-atâta frig !,
mă trec fiorii cuprinderii

Când ,cel de pe urmă gând al meu
se-alintă…mână-n mână cu visarea-mi
şi , printre depărtări de vis , pătruns ,
îl simt cum îşi picură lacrămă de dor

Apoi ,cu ochi mare de visare
şi privire aproape-nceţoşată ,
(cu pupilă mărită !)
îl văd cum se-aruncă ,bezmetic,
peste rugul ei de iubire
şi se tot arde… pătimaş ,tot şi eu
îl las în voia sorţii...
căci nu-i mai pot
face nimica
……………………………………………..
şi-n urma iubirii-mi,
s-arunce toată cenuşa
arderii-mi…




Un gând ,un pic cam îndrăzneţ ,
mi-a rămas ,cu nerv , în subconştient
şi,la fiecare-nnoptare , ­îmi tot creşte…
până când nu voi convinge soarele ,
cam iubăreţ din fire,ce-i drept !,
să mă lase ,numai pe mine ,
să caut , prin toată noaptea
şi peste tot cerul , luna…
apoi s-o-mbrăţişez
şi s-o invit
la dans

pân-atunci,însă,tangourile
şi piruetele mele cu ea
nu-s decât vise măreţe
căci,nici nu ştiu
dacă el ar vrea…
sau, până când
să mai suport,
inervarea-mi
din gând !
……………………………………
deci…precum se pare,
(căci fără de-ncetare
soarele apune şi răsare…)
nici doar aşa,-ntr-o doară,
eu nu mai am vreo şansă
să mai pot dansa cu luna !





Din toate trăirile avute pan-acum,
de la răsărit şi până la apus de vis,
chiar şi cele din tot miezul visării !,
tivite cu migală pe marginea mătăsii
cuvintelor pline de magie ale sinei mele,
până la-nnoptarea-mi din gânduri,
mi-e de nedescris ,încă, doar una

aceea prin care luna-mi va surâde !  
zvâcnind ,din când în când,a dragoste deplină
iar gându-mi de iubire, zănatic şi plin de sine ,
broderie spartă-i va face peste cearcănul nopţii…
(lăsându-mi la vedere şi accesibilă
toată splendoarea-i !)

şi,ca şi-o ultimă dorinţă,
mai am păstrat un singur gând !
de-ar vrea ,să-i pot lăsa
cu-o dulce sărutare şi-un însemn...
peste buzele visării…ca şi semn
că-mi aparţine,doar mie,
şi mi-i o mare
iubire !






Soarele-i singurul vinovat
pentru tot omătul şi frigul...
zic şi eu, aşa…

căci,tot vrând el să vadă luna ,
a-nnebunit cu totul,arătându-şi dinţii…!,
şi-a suflat ,oftand , vânt cu volburi
albind tot pământul
cu ninsoare

şi-acum ,când răsare ,
pământu-i pare-a fi chiar luna !

şi chiar în miezul zilei,
cu-o blândă mângâiere
­îl sărută ,perversul ! ,
peste albul scânteietor…
dându-se de-a rostogolul ,
peste tot pământul ,
răcorindu-şi razele
şi dorul de lună !

dar,când el apune şi se lasă-n noapte,
eu mi-aştept zâna albă…
şi-mpreună depănăm poveşti
­cu suspine şi şoapte
(despre una,despre alta…) 

………………………………………………………..
şi facem mare haz de soare,
când ,din nou, razele-şi arată !