POEZII de Ion Cireasa

Plină de viaţă,să râzi toamnă,
mereu să râzi!
să cuprinzi în braţe soarele
şi să-ţi aşezi,cu drag,
capul pe umărul lui!

Lasă-l să-ţi mângâie chipul
şi sânii aurii să ţi-i sărute,
cu raze hulpave
şi de prea mult dor
arzânde,
foşnind
pe sub mătăsuri fine
să te-ncingă...
înroşindu-ţi obrajii
şi buzele!

Cu roş-aprins de dragoste...
seva dulce cu gust de cireşe coapte
să ţi se prelingă din poamele-ţi dulci,
când soarele te va gusta
lacom de toate!

Suntem ca doi copii năzdrăvani;
inventăm poveşti cu noi
şi despre cum vom fi…
ne scriem sute de epistole de dragoste,
ne aprindem ca nişte făclii şi ardem...
până la sfârşit!

Printre margini de visare,venind spre tine,
ţi-am lăsat pe cărare un cântec
plin de candoare,
un strigăt de dor,
sentimente de dragoste
şi fiori de-ntâmplare…

(şi toate astea le-am numit ,
pur şi simplu,TU !
Când te voi striga pe numele din taină,
cred că o să-mi iasă inima din piept...)

De emoţie, încă mă abţin…
şi-mi zvâcneşte-n tâmplă
un gând argintiu…
iar inima-mi tresaltă de iubire,
când mă gândesc la tine !

Şi dacă ochii mei
nu-ţi vor mai scrie...
privindu-ţi chipul...
si eu mă voi pierde!

Dacă voi suferi aiurea fără să te ştiu,
fără să mă ştii, fără să ne fim…
atunci mă voi topi, iubita mea,
şi tu nu vei şti
nici dacă-ţi sunt
şi nici dacă-ţi voi fi…

Ce păcat,
ce păcat,
ce păcat…
şi cât te-am iubit !

Tu să ştii... că nu te voi pierde…
caci gândurile mele,tremurânde,
vor atinge uşor buzele tale
şi clape de pian vor cânta sublim
iubirea-mi pentru tine!

Voi săruta stelele ce ti-acopera visuri nemaivazute
şi voi picta pe ele dragostea mea cu verde-negru
şi violet de vis,totdeauna, aşa cum şi tu vrei !

(...de câte ori vei dori,
voi fi iubitul tău şi numai al tău... !)

Cu roşul dragostei aprins,
peste pântece catifelat
şi sânii-ti lăptoşi mă voi risipi,
topindu-mi nisipul...
lunecând cu mult dor
prin prundişul apelor ascunse
din luna-ţi plină cu fiori
şi-n rotunjimile-ti suave
ma voi adanci...

Apoi te voi săruta…
peste splendori şi te voi iubi
cum nu ai fost iubită
niciodată!

Mâine,fereastra sufletului meu,
iarăşi ţi se va deschide larg…
(Răsăritul meu de soare
te va-mbrăţişa din nou…!)

Lumină sfântă, eu te cunosc acum
şi te ştiu pe de rost,aşa cum mi-ai fost ;
risipită cu dragoste prin mii de cuvinte,
în stihuri divine topită cu şoapte
şi cântece sublime...
într-o mare de iubire!
(şi te voi şti cu rost...iubito,
de mâine şi-ntotdeauna... !)

In fiecare pas, în fiecare lacrimă,
în fiecare şoaptă şi-n orice clipă
doar tu mi-ai fost vis adevărat
şi val patimas de dragoste,
dintotdeauna !

Zâmbetele-mi cu nuanţe de violet
şi cântecele cu glas de vioară
te vor încânta iară,
mai mult ca niciodată!
caci te-am iubit si te voi iubi
marea mea de iubire-adevărată!

Toamna dragă, îmi eşti aşa târzie…
şi mai eşti şi confuză ;
nu mai vezi prea bine drumul
şi paşii ţi se-ncurcă pe cărare,
nu mai simţi vântul în adiere
şi mătasea ţi se rupe
în ramul noduros

Tu mă cauţi...ca să te-ajut...
plângând în tine printre frunze ruginii
Ce mă fac eu cu tine,
toamnă aiurită ?!
Mă faci să cred
că te pierd…

Te mai simt,iubito,
doar după gustul şi dulceaţa
poamelor coapte,
după parfumul florilor tale,
după conturul dealurilor,
al văilor...al adâncimilor de rosturi
şi dupa clipocitul apelor

Dacă-mi mai rămâi aşa confuză...
vânt năvalnic mă voi face
şi te voi desfrunzi toată...
fără să mai ştiu
şi eu de mine !

Floare-de-colţ,minunea mea,
voi aştepta cuminte
clipa când te voi săruta…

Trecând peste canoane,
peste aspre stânci
şi iernile prea reci
ce ne-au înzăpezit
drumul spre fericire

(îţi voi aşeza cu drag,
sub frunzarul umezit
de ploaie şi rouă fină,
un gând frumos...!)

Răbdător,cu paşi ca de melc,
in mers lunecându-ti domol,
el va străbate pe drum lunecos,
în fiecare clipă pe care i-o vei dărui,
să caute şi să-nlăture rugina…
ce te-a cuprins de-atâta aşteptare!

să spele cu lacrimi vii,
din toate petalele tale,durerea…
strânsă din zbucim de-ntristare
cu iarna-ţi rece şi pustie
şi ,din cupa ta de floare,
nămolul depus din nerosturi
pe calea dulcelui fior

apoi...eu te voi îmbrăţişa,
minune, şi-n văpaia dorului
mă voi topi la tine-n suflet
şi voi aştepta cuminte…

Ce toamnă
mai e şi asta…
Mă poartă,
cu gânduri de ducă,
fugar prin visuri
ca pe-o nălucă
şi mă-mpresoară,
prea fierbinte
de dor,
cu spume
din freamăt de frunze
ude, cu ploi
prelinse printre buze,
fără de mirări
aievea

O strig, de-atâtea ori,
dar ea nu-mi răspunde ;
ori îmi e prea aproape
şi eu îi sunt prea târziu…
ori eu-i sunt aproape
şi ea-i dusă prea departe…
aş vrea să ştiu
dacă mai este
sau dacă-i mai sunt…
şi prin trecerea de rost
să nu-i fiu pustiu

Ah,
tu ştii
cât de mult mi-e dor
să te simt
aşa cum eşti !
te strig
şi nu-mi eşti,
te chem
şi nu m-auzi,
te vreau şi-mi lipseşti…
toamnă zănatică !