POEZII de Ion Cireasa

Lumina e toată un mister!
dar nu mi-e teamă...
si cat de mult as mai vrea sa-I ating cerul...!

Chiar dacă de fiecare dată
când am făcut-o
mi-a secat,
până la ultima picătură,
izvorul dragostei!

Stiu că are luna neagră...
trezită din amorţire,
după fiecare somn dulce
de frumuseţe

De la facerea lumii
şi pân-acum e la fel de lacomă
şi e-n stare să-nghită,
la fiecare secundă,
unul câte unul,
toroipane albe...
fantastice

Muşcând cu poftă din albul magic,
sfârşindu-le cu patimă nebuna
în vârteju-I năucitor

(până la ultimul licăr…prelins şi el
în neagra-I vâltoare)

îngenuncheat
în faţa altarului Ei de iubire
şi cu gandul impietrit în prundişul
din abisul visării,
cu un sărut dulce,
din seve răvăşite
de uimitoarea-ntâmplare,
din acelaşi mare mister
Ea mă renaşte!

(ca să nu  se ofilească
luna-I neagră,
pâna la o nouă contopire...
când,sigur,ar fi şi mai hulpavă !)