POEZII de Ion Cireasa

Mai e puţin,până când
îmi vei surâde…

Vei întinde mâna şi cu atingere fină
îţi vei fixa ceasul dincolo de nodul
de la încheietura palmei…

Ca să fii în pas cu mine
şi,cu certitudine,
cam atâta va fi şi drumul
pe care-l va străbate...
de la răsărit
până la apus,
soarele-nfocat
printre margini de ape…
de-ntamplare!

în paşi de dans ne vom undui amandoi iubirea
cu sensuri de dragoste contrare...
şi cu rosturi dulci ne vom juca…
(...păşindu-ti printre pleoape umede
şi-n adâncul de floare...!)

Vom ajuta soarele să-şi umezeasca razele,
cu săruturi lacome,în dulceaţa din cupa florii tale
şi eu te voi privi uimit de cum stii tu sa simţi...
de câte poţi să faci tu iubito...
şi câ­t de frumoasă mi-eşti !

Iubita mea,voi acoperi Cerul tău
cu petale galben-aurii...
cu foşnet de frunze verzui
şi-n ochi de soare
vei vedea împlinit
visul tău
liliachiu…

Cu ninsoare ca de păpădii,
toate gândurile mele
ţi le voi aduce aproape...
şi-n somn de plăceri
voi săruta o albă
şi frumoasă orhidee...

Voi umple cu miere cupa florii tale
şi vom fi doar noi doi...când parfumul
de primăvară te va face să uiţi
durerea…din iernile
ce ne troieniseră
toate visele
si speranţele

Să nu-mi spui să opresc acum visul…
Iubito, nu mai pot să închid
fereastra magică !

Ca o Lumină sfântă ,mi-ai pătruns în suflet
şi m-ai orbit cu strălucirea Ta !
nu mai văd…şi nici nu mai ştiu
dacă sunt… în paşi de vals
­Iţi port iubirea şi mă mişc vrăjit,
rătăcind întruna ca-ntr-un labirint
cu Tine-n gând şi cânt…

Tu-mi eşti Pămînt şi Cer,
Stea de vis şi a mea Stăpână,
Tu-mi eşti Trăire, Fericire,
Implinire, Nemurire...!
şi, dincolo de toate,
cu mine Te-mbrăţişez
şi mi-e bine cu Tine
şi visez…

De m-ai atrage cu un surâs blajin...
de mi-ai spune că mă iubeşti
şi că ai vrea să-ţi mai rămân
doar un pic...tot, voi pleca…

E prea târziu, să mă opreşti !
şi-n vâltoarea toamnei tale,
să ştii,iubito,mă vei pierde
ca pe-un aiurit...rătăcindu-ti năucit!

Printre margini de vis îţi voi fi…
ca-ntr-o amintire frumos conturată,
doar mirare…
şi nu te voi putea privi...
aşa cum, în ciudă,
şi tu-mi faci acum...
privindu-ma din intamplare!

Iubito, chiar de m-ai prinde de brat,
în cercuri cu vrajă şi cu ploaie magică
tu să mă reţii ca să mă-nfiori
cu şoapte şi suspine,
acum e prea târziu…
şi de vei păşi uşor,
cu ritmul uitării domol,
chiar şi tu mă vei lăsa plecat…
facandu-mi tot in ciuda!!

Eşti Marea mea iubire
de care sunt îndrăgostit!

Sunt o corabie ce merge-n derivă în largul tău
si nu ştiu ce să mă fac...şi tu mă priveşti
asa...nepasatoare...cu zâmbet ademenitor
închizi pleoape peste ape line
şi peste mine…

Visuri mă tot cuprind ;
văd licăr de soare,
eşarfe de lumini cu mii de nuanţe,
ţărmul tau îmbujorat şi înspumat
si stropi-curcubeu de mare dragoste…

(Stiu că-n adânc... e mare vâltoare
şi,ameţitor, m-ai soarbe…!)

Dar,să m-arunc nebun de dor,
să mă pierd în vis năucitor,
aş vrea...

De m-ai ţine iubito de mână
şi-n somn uituc...să mă săruţi,
din când în când,
şi iară visând
tot as mai vrea,
prin Marea mea de iubire,
să mă scufund…

Ca un arcuş,cu gânduri de dor,
îţi mângâi sufletul şi ca un raspuns...
cu glas de violină, tu-mi spui iubito
cât de mult mă iubeşti !

Te-mbrăţişez cu infinit de şoapte
dar mi-e teamă că vorbele mele
sunt prea simple şi poate nu sunt de-ajuns
ca să poata susţine universul ce-mi eşti

Poate şoaptele mele,de multe ori,
sunt aceleaşi şi nu mai vrei să mi le-auzi!

Poate gândurile mele nu-ţi sunt de folos
decât pentru câteva vise…
şi ele deşarte!

Poate toate ce-ţi spun... şi îţi promit,ţi se par iluzii…
Dar,să ştii,în toate pun suflet şi credinţă
şi sunt gânduri ce mă frământă
şi sunt doar pentru tine, iubito !

Când îţi spun cât te iubesc eu chem îngerii,
chem zâne să poarte către tine tot ce am mai bun
şi simt cum si tu  primeşti…
visând cu ochii
deschişi!

Si-atunci...când tu îmi cânţi iubirea
şi cu vorbe simple m-alinţi,
eu-ţi spun :
pentru iubirea noastră
cuvântul poate nu există!
şi sa nu ai teamă...de nimic,
când  si tu mă iubeşti
şi-mi eşti!

Nu fi tristă,
toamnă!
să nu ai teamă…
când vântul
suflă aiurea
şi vrea să te usuce…

lasă-mi
mie frunzele tale
să le-ating
uşor
şi să le sărut cu drag

pe cele veştejite
să le stropesc
cu apă ne-ncepută
din lacrima-mi vie
şi cu raze de gânduri
să le-ncălzesc
şi să le readuc la viaţă

pe cele încă pline de sevă
şi dornice de verde-negru,
să le cuprind în palmă
şi, domol şi tandru,
dulce să le-nfior
cu-al meu dor
de tine !

lasă-mi mie
frunzele tale
şi-apoi…
rămasă desfrunzită,
toamnă dragă,
să te-acoperi cu mine !

Când rugina,din prea multă invidie,
se scurge din tulpini cu ramuri prea moi
pătând catifelate şi albe flori

Când vântul turbatul,ieşind din ascunzişuri,
usucă şi-mprăştie frunze plăpânde
prin crânguri si, prin marile iubiri,
suflă şi-adună nori vrând să scufunde corăbii

şi dacă-n văzduh...şi-n cercuri ­înalte
mai străbat fantasme cu trenă ruginie
de cuvinte goale şi-ncâlcite-n sensuri,
toate-mi sunt semn...că toamna asta-mi
va fi tristă…

deşi,plecatei veri, încă-i radiază chipul
a răsărit de soare...iar poamele-i dulci
­mustesc pe ramuri
cu gust şi parfum
de toamnă