POEZII de Ion Cireasa

Toamnă zănatecă, tu zici că ţi-e bine
aşa despuiată şi când îţi plouă…
infernal?!

Te bucuri şi râzi ştrengăreşte
când vezi copacii noduroşi
şi desfrunziţi adânc înfipţi
în pământul cald sorbindu-ţi seva...
şi mai ales de soarele timid
şi ghemuit de frig
la pieptul tău!

Dar să nu uiţi, toamnă iubită,
că ai avut şi vremuri (şi vor mai veni!)
când erai topită; cuprinsă de arşiţă,
lipsită de ape…şi-atunci
tu implorai soarele
să-ţi stea ascuns…
şi-n noapte
să-ţi plouă
doar un pic!

Iubita mea, ursitoarele au vrut
să-mi fii ploaie magică,
Lumina ce mă fascinează,
romanţă de dragoste
şi nesecat izvor
cu şopot de fericire

Iar eu să-ţi fiu iubirea
cu fereastra larg deschisă,
totdeauna,sufletului tău curat
şi miracolul ce te-nvăluie cu vrajă
cu fiecare-nceput de zi
………………………….
La-nceput de toamnă
mi-am deschis pleoapele
şi cu uimire te-am văzut
cum la fereastră
îmi zâmbeai
dulce
şi-am ales,
ca să te-ncânt,
armonia culorilor
şi-n cuvinte simple
să-ţi spun cât de mult
eu te iubesc!

şi-acum… nu vreau să-ţi fiu iluzie
şi absenţa mea să te doară…
în apele tale cristaline,
lasă-mă să-mi scald iubirea
şi să-mi sting dorul de tine...
deplin ascuns
în a ta  uitare!

Sedusă de visuri, păşind cu greu
pe lungul drum spre culmi de fericire,
lacrimi cristaline ţi se scurg domol,
prelinse pe margini de dor
tie Pasare-albastra!

Din gânduri si freamăt de iubire
şi inima durută…
dar ele-ţi cuprind dorinţa de-a reuşi,
plăcerea de-a cunoaşte şi puritatea sufletului tău
ce mi se-arată ca o floare-de-colţ;

Albă, candidă şi iubitoare minune
răsărită printre pietre, ploi înspumate,
vânt năvalnic şi-nfocate patimi,
doar pentru mine!

în trecere spre inaltimi, pe drumul magic şi plin de visuri,
opreşte-te din zborul tău fantastic
Pasăre-albastră, doar o clipă!

Cuprinde-mă cu dragoste, cântă-mi duios
şi sărută-mi gândurile, lacrimile…
şi ia-mă-n zbor cu tine,
iubito!

Toamna mea cu chip de floare,
cu soare în priviri, cu buze mierii...
lasă-ţi gutuile zemoase şi-aurii
la păstrare până-n primăvară,
când eu le voi gusta
lacom de dor

şi-atunci, albă-nveşmântată,
cu trenă de flori şi-alai de zâne
şi îngeraşi, te voi săruta,
flămând de tine
dragă toamnă,
toată

şi de-ai vrea…reînnoită-n primăvară
cu cireşe dulci prinse la urechi,
cu icoane şi-arginturi sfinţite,
cu alb de ceară arzând
şi cununi sărutate...
ne vom pune pecetea
pe-a noastră
sfanta
iubire!

Totdeauna, mersul meu se sparge-n mii de treceri
către tine! pulbere de stele şi raze de soare
frânte şi dese, las în urma mea
ca să mă vezi

îţi sunt miez de zi, înserare, gând de noapte bună
sau de dulce nesomn si printre poemele tale
colindând cu drag!

dar, când tu nu-mi eşti, triste-mi sunt gândurile
şi-aiurea rătăcind mă cufund apus
în marea mea de necuvinte…
cu ochii deschişi
visându-te!
……………………..
ţi le-aş spune  iubito,
de-ai fi şi tu acolo…
când lacrimi de cristal
mi se scurg din gânduri
doar pentru tine!

Dacă tu vrei, priveşte şi zâmbeşte
către Lumina care cu mult drag
te mângâie,
iubito!

Venită dintr-un rastru...
de pe cadrul ca de cer albastru,
ea ţi se răsfrânge printre degete
cu imagini şi nuanţe preafrumoase
şi, cu semnificaţii simple
date metaforelor tale divine,
ea îţi spune, fără-ncetare,
că te inundă şi că i-e bine…

Dar,cu sărutul lui, doar Soarele
ţi-atinge buzele,
sânii,
trupul…

(şi chiar de-ar fi spre apus...!)
cu mult drag, el îţi şopteşte:
să nu uiţi, cât de mult
eu te iubesc!

Si mă ai,cu foşnet de şoapte...
din stihuri banale,îţi răsar dulce năpastă
cu seve-nspumate si cu patimi nebune
îmi fac simţită prezenţa...
pe dunga de floare ruginie-aprinsă
sau pe culmi aurii nemaivăzute
şi neatinse de alţii...
peste tot pe oriunde eşti tu
sublima şi dulcea mea
nebunie!

Oricât de greu mi-ar fi,
cu aripi de dor, cu clipe mărunte
desprinse din lut cu iz de garoafe
şi prea greu de iubire,
mă strecor în sufletul tău
şi las semne din mine
cu parfum de toamnă
şi gust de poame
coapte

Curcubeu de dragoste, pe margini de picaturi
de rouă magică, las să pătrundă-n tine
prin porţi de vise si pe sub cer ruginiu...
necuprinsă vrajă...ce-mi esti!

Si gând lunecând sfios a înnoptare...
pentru-a te şti,iubito, rămasă-n mine trează
într-un nou început de zi cu soare,
­învăluită-n şoapte şi dulci suspine,
preaiubită femeie,
las sa te-nfioare!

Incă se mai aude chemarea mea
iubito dar nu sunt eu,
să ştii!

Este ecoul gândurilor,
scăpat din carapacea
asta goală a minţii mele,
plecat spre tine prin degete…
inconştiente

Parcă-l văd,cum îţi loveşte retina
şi cum te doare…
dar tu să nu taci!

Dacă vrei să chemi iubirea,
să-ţi strigi durerea,
amplifică-l şi-ntoarce-l către mine
ca să-mi atingă inima,
sufletul…
şi să mă doară …
sau, de-ai vrea,
trimite-l să-mi aprindă
şi mai mult focul de inimă
şi dorul de tine
să mă ardă!