POEZII de Ion Cireasa

Iubito,te-am visat
şi-am plecat...
de dor nebun,
cu ochii-nchişi,
către tine

Ţi-am aprins, zâmbindu-ti,
peste cerul auriu,
în steluţe...prinse-n cupe,
mii de lumini verzui
şi curcubeie de dorinţe!

Cu degete tremurânde...
te-am mângâiat
pe buze,
până-n colţ de zâmbet,
c-un gând de-al meu

Cu-n sărut, te-am preschimbat
în Prinţesă-floare şi la a ta chemare
nu m-am putut abţine
şi ţi-am sorbit nectarul
din petale...
însetat de dragoste!

Tu m-ai simţit un preafrumos
Prinţ-de-floare,
m-ai luat de mână
şi-am rătăcit împreună
prin noapte..
cu roşul dragostei aprins,
până-n pragul casei tale;
a Răsăritului de Soare !

Apoi, aşa cum noi am vrut,
ne-am logodit şi-am rămas pe veşnicie
(...cu petalele-n sărut...peste lujer...
în grădina plină de lumină si fantasme...
şi de faguri cu miere...)
o pereche divină
de Flori ale Soarelui!

Totdeauna,
ceţuri aurii-verzui
te-mpresoară...
şi dau culoare
plăcută şi caldă
speranţelor tale

Cu strălucire uimitoare,
"colţi-de-fildeş", dansând
în clopot de lut,
din marele meu zâmbet ,
în şoapta serii îţi cântă...
cu rune a mirare...
doar ţie,
iubita mea!

Oricât de greu mi-ar fi...
pentru tine,iubito,
din genuni m-as răsari
totdeauna!

să te ştiu...şi să te colind
ca un val rătăcind hai-hui
peste marea ta de iubire
şi să mă lovesc uşor,
ajuns cu drag,
de-ale tale maluri
de dor!

fremătând,
spumă să-ţi las
pe margine de ţărm!
apoi...
să ţi-o iau tribut
şi cu ea să-mi catifelez
tot drumul meu
până la apus

în adâncul nopţii,
tu, iubita mea, vino
să m-atragi cu ispite
spre ape...
(şi vamă să-ţi dau câte-un sărut...
pentru fiecare ivire din al tau abis...!)
ca un nou şi frumos
Răsărit de soare!

M-ai lăsat eşuat
cu trup,
cu suflet…
cu nerostite gânduri
pe ţărmul tău de dor
şi-al marilor mele visuri

Uitarea ta
mă face-acum
să mă pierd şi eu
fără să mai ştiu
când prin umbră-ţi trec
şi noaptea cu tine
mi se-aşterne…

Te caut,
te chem
şi mă trec friguri
şi mă trec călduri…
şi mă cuprind fiori
când tu nu m-auzi
şi nici nu mă vezi
deşi din umbră-ţi răsar
ca un gând frumos
şi te tot colind aievea

Ah! Uitarea ta…iubito,
chiar nu mă doare!
şi, să ştii,
de-ar fi să-ţi revii
şi să mă chemi tu,
acum eu–ţi sunt plecat
şi nu mă găseşti…
şi nu mă găseşti!

Am turnat în clepsidra timpului,
iubito, picături de roş-aprins
de dragoste-liant şi elixir
pentru iubirea noastră

Am întinerit şi-n legământ sfânt
ne-am unit sufletele
pe veşnicie

Şi timpul s-a oprit...prea strans
in ochi de clepsidra...
şi de uimire s-a-nchegat,
(...între nisipuri calde şi fine...!),
într-o secundă mare cât inima noastră
şi nu mai poate curge
prin fereastra
spre trecut

De-acum suntem doar amândoi...!
suflete nemuritoare
cu trăiri de clipe prezente
şi reînnoite...ramasi  la neşfârşit
în secunda oprită !
potolindu-ne setea de noi
cu elixir de roş-aprins
de dragoste!

Te ştiu,
de când tu legănai
pe stinghii de floare de mac
minunea mare a începutului
şi sfârşitului zilei de lumină;
miracol pătruns
prin fereastra-ţi lăsată deschisă
tandrului Soare...
şi-n taină, noaptea topindu-ţi-o!

Te alintai
răsfirând printre degete
nisipul fin şi rumen al ascunsului înfocat
iar pe ţărmul însorit tu te scăldai...
în spumă de valuri...
lovite cu mult drag
de malurile tale
de dor

Te uitai
adesea stropită
de căderea de ploaie fină
venită la timp...
să-ţi răcorească
roşul dragostei aprins
şi-n plăcerea maximă
tu, balerină-stea,
întindeai piciorul fin
desenând
în volute ample...
iubirea cântând…
si dansând in ploaie!

Şi-acum,
ştiindu-te,
o vorbă dragă
de-mi mai spui
inima ţi-o dăruiesc...!
şi-aduc alai de zâne şi îngeri,
prin albastrul infinit,
să fie nuntită ca-n povesti
a noastră mare dragoste!

Câteodată
mi se face un dor nebun...
înmulţit prea mult
de vremuri fără de tine iubito
si de-abia trecute

Un gând
îmi zâmbeşte
şi-mi umbreşte şi zarea
cu eşarfe de lumini
şi pete de culoare

Mă visez
colindând o floare
respirând dragoste...
mângâind şi luna despletită
ce se oglindeşte-n ape
şi se-alintă
scursă,
prelinsă...
printre pietre-nspumate!

(Un gând de-al tau
îmi zâmbeşte…
şi mă sărută…pe buze!)

În clipocit
ce mă-nfioară
uimitor de plăcut,
deşi luna-mi surâde...
mergând pe jos,
pe ţărmul de dor,
încet
şi cu pasul prelung,
mă adâncesc in visare... în noapte...
(...şi ea mă tot cuprinde...!)
iar eu sunt plecat de tot
către tine,iubito,
sa te caut!

Totdeauna este gândul
ce nu l-ai făcut cunoscut
nefiind spus, scris sau arătat...
şi-atunci, daca-i şi zâmbeşti
sau ii înalţi visuri şi aripi
cu ochii închişi,
poţi să-i spui în sinea ta,
din prea mult drag,
Uimirea;

sărutată cu dragoste,
de cupa ta de floare,
din prea mult dor!

adorată
cu ofrandă
de sevă dulce
ca mierea de tei
ori de salcâm
sau cu iz de roze
ori de verde-crud de nuc...
(...şi poate fi şi cu parfum de flori de câmp...
după cum ţi-e şi sufletul!)

nerostită
pe tărâmul tău de eden
cu stele lucind de verde-negru
şi nori prea frumoşi pe cerul tau auriu,
când, deşi te-ndepărtezi odata cu noaptea,
cu sufletul o tot strigi a chemare...

dar, simţită ca si preaplinul tău,
o poţi gândi ca fiind frumosul pe care-l mângâi
cântându-i duios,când Soarele tot apune şi răsare
într-o graţioasă lunecare în cerc...
când şi urâtul din noi dispare, iubito!