POEZII de Ion Cireasa

Prea multă lumină,
prea multă linişte,
prea lipsit de griji…
Mă-nalţ!
Cobor din univers
şi corpul de lumină
mi se transformă-n lut.
Însufleţit,
cuprins de nostalgie,
învăluit în amintiri,
mă apasă un dor imens
şi mă-ndrept
către Pământ.
Dar,
ajuns aici,
mă-nfior,
căci,
nu văd decât praf şi spini.
Văd ape şi noroi
şi peste tot pustiu.
Şi noaptea mă-nspăimântă,
iar norii când se-adună
mi se face frig
şi mi se face frică.
Îmi amintesc şi cât era de bine:
florile zâmbeau, oamenii dansau,
şi câtă feerie…
câtă armonie…
Şi, dacă totuşi sunt aici,
dă-mi Doamne de la tine,
doar un pic,
să am şi eu un rost:
dă-mi un soare,
dă-mi o lună,
să am şi zi,
să am şi noapte…
Vreau şi câteva din stele…
şi grijile toate…
Şi mai dă-mi pe cineva…
Eva,
parcă se numea!