POEZII de Ion Cireasa

Noaptea,
umbră densă,
încet alungată,
ca o negură-n zare
de vânt purtată,
dispare
împinsă de răsărit de soare.

Lumina difuză, dulce,
îmi mângâie pleoapele
ce-mi deschid,
uşor,
ca un boboc o floare,
două globuri magice.

Mă trezesc din întuneric
şi din amorţire
şi scăldat în lumină,
buimac,
zâmbind la nu ştiu cine,
vreau să ştiu de mine.

Încerc să-mi şterg din minte
visele urâte,
ciudate,
născute-n noapte
din gânduri avute
şi simt că-n fiecare zi,
chiar şi lucruri revăzute,
încă puţin învechite
sau peste noapte-nnoite,
mă-ncântă din nou.

Ca o vrajă,
lumina m-atrage
şi-mi deschid larg fereastra
sufletului meu
şi primesc,
de miracol uimit,
încă un răsărit de soare!

Prea multă lumină,
prea multă linişte,
prea lipsit de griji…
Mă-nalţ!
Cobor din univers
şi corpul de lumină
mi se transformă-n lut.
Însufleţit,
cuprins de nostalgie,
învăluit în amintiri,
mă apasă un dor imens
şi mă-ndrept
către Pământ.
Dar,
ajuns aici,
mă-nfior,
căci,
nu văd decât praf şi spini.
Văd ape şi noroi
şi peste tot pustiu.
Şi noaptea mă-nspăimântă,
iar norii când se-adună
mi se face frig
şi mi se face frică.
Îmi amintesc şi cât era de bine:
florile zâmbeau, oamenii dansau,
şi câtă feerie…
câtă armonie…
Şi, dacă totuşi sunt aici,
dă-mi Doamne de la tine,
doar un pic,
să am şi eu un rost:
dă-mi un soare,
dă-mi o lună,
să am şi zi,
să am şi noapte…
Vreau şi câteva din stele…
şi grijile toate…
Şi mai dă-mi pe cineva…
Eva,
parcă se numea!

În înaltul cerului,
sub bolta înstelată,
Luna pare-a fi o lampă atârnată.
La lumina-i clară, fermecată,
eu văd ţinându-se de mână,
stele cu îngeri,
împreună.
Şi-n noapte călăuză,
plecată-i cu mine
şi-i muză!

Luna-i o minune! Cu privirea blândă,
Venită-i din cer prin fereastra rotundă!
Oglindită-n ape ea se scaldă,
Şi-are chip frumos de zână blondă!

De-aş avea o scară mare,
m-aş sui la Lună-n seară!
Să pot, aş vrea,
prin fereastra rotundă,
să păşesc dincolo!
În raiul din ceruri,
printre stele şi îngeri,
aş căuta minunea;
văzută-n ape, când se scaldă,
frumoasa-n chip de zână!

Mă las dus, uşor, de vreo idee
Şi încerc să merg până la capăt.
Gândesc că-n ea stă ascuns cu lacăt,
Vreun răspuns tainic, ţinut cu cheie.

Zile-n şir şi nopţi de nelinişte
Îl caut în stânga şi-n dreapta,
Rătăcind prin minte, şi îndată
Recitesc şi cărţile uitate.

Dintr-o scânteie, am acum un foc.
Cu cât îmi pun mai multe întrebări,
Văpaia chiar nu se stinge deloc.
Gaz arunc, prin frământări şi gânduri!

Nervos, iau supărarea din minte
Şi-mi stârnesc cu ea furtună şi nori,
Tunând şi fulgerând, şi-n căutări
Mă pierd şi le arunc încâlcite.

… şi dacă nu aş găsi ieşire
să-mi înving această neputinţă?!
Aş da-o-ncolo şi de ştiinţă
Şi, prea prost, m-aş resemna eu, oare?!

Crezi că aşa aş fi mai fericit:
Să nu ştiu de unde vin şi ce sunt
Şi cu cine mai impart acest Pământ?
Nu, nu vreau! Mai bine-n gânduri rătăcit!