POEZII de Ion Cireasa

După haosul existenţei
de zi cu zi, de la o vreme,
nopţile albe-mi sunt poveri
şi cu greu mă dezlipesc
de cifre, formule şi scheme
şi mai greu de culori

(şi nicidecum de-un gând sidefiu !)

şi-mi lăcrimează un ochi vineţiu
văzând că Luna nu-mi mai este zână
iar stelele stau să cadă
cu cerul peste mine

Dar, spre dimineaţă, mă liniştesc...
când în minte-mi răsună
glasuri de creaturi ciudate
ce se hrănesc din clipele altora
şi-aud cum plâng cuvintele;
întoarse, răsucite, sugrumate
doar pentru că din gândurile unora
trebuie să răsară ceva...

(...si care, arătat către soare,
e musai să crezi
că vezi nuanţele luminii...)

Şi mă liniştesc... de tot
şi mă-ntristez pe loc,
când, la răsăritul meu de soare,
văd că verdele nu mai este chiar verde...
şi că poate fi-nlocuit ,c-un fel de  gri,
cu prea multă uşurinţă
……………………………………….
Doar aşa, în sfârşit,
mi-am dres glasul ruginit...
(de ,,necuvinte’’... de dragoste...!)

şi-acum trilul Păsării-albastre
îţi va plăcea şi-n noapte...
chiar dacă ecou i-a fost,
poate, vântul…!