POEZII de Ion Cireasa

Te-am cerut Destin
şi cerul mi te-a dăruit,
în taină ,femeie de iubit;
ca o zână ...şi-a iubirii arşiţă
şi-ai cernut, iubito,
peste sufletul meu
clipe sublime şi cântece suave...

Dar prea multe nopţi de iarnă
eu ti-am fost prea rece
şi-n sloiuri de gheaţă
ţi-am cuprins ninsoarea
de iubire

Insa, în primăvara asta,
preafrumoaso,
cu focul dragostei tu mă aprinzi
şi din sloiuri topite
plouă peste inima mea
cu iubirea ta
si ploaia mă inundă...
(...şi mi-e bine,şi mi-e bine…)

Şi-acum, cu rugă fierbinte,
aş vrea ca surâsul tău,
în nopţi de primăvară, să mă-nsenineze...
şi buzele dulce să ţi le sărute
frumosu-mi prinţ-de-floare!

(...iar ploaia de iubire să ne-mbete,
când seva curgea-va din muguri!)
…………………………………….
Cuferele cu bogăţiile de şoapte
nu vor mai fi închise!
ca doar ochii tăi…

Când eu te vreau cuminte
tu m-asculţi, iubito,
şi mă treci prin văi de timp
iar tristeţea ţi-e senină !

Când eu te vreau tandră,
tu mă mângâi în vis...
pe pleoape dulce mă săruţi
şi cu şoapte mă alinţi
şi-mi chemi îngerii aproape

Când eu te vreau fierbinte
tu nu mă cauţi prin gânduri
dar mă găseşti printre rânduri
iar cuvintele tale m-aprind...
că doar numai tu mă ştii
din ploile de păpădii
şi te-ai ascuns în suflet de sihastru
de când Soarele era albastru…

Iar eu rătăceam prin labirint,
înfruntând fulgere şi vânt,
căutând dezlegare pentru-o taină...!

Când eu te vreau sfântă,
clipele tale să fie curate
ca lacrima de înger!
(...ce rătăceşte-n noapte...
sărutându-ţi sufletul,
sânii şi-apoi surâsul…!)
Şi-atunci vei şti mereu
când eu te vreau…

După haosul existenţei
de zi cu zi, de la o vreme,
nopţile albe-mi sunt poveri
şi cu greu mă dezlipesc
de cifre, formule şi scheme
şi mai greu de culori

(şi nicidecum de-un gând sidefiu !)

şi-mi lăcrimează un ochi vineţiu
văzând că Luna nu-mi mai este zână
iar stelele stau să cadă
cu cerul peste mine

Dar, spre dimineaţă, mă liniştesc...
când în minte-mi răsună
glasuri de creaturi ciudate
ce se hrănesc din clipele altora
şi-aud cum plâng cuvintele;
întoarse, răsucite, sugrumate
doar pentru că din gândurile unora
trebuie să răsară ceva...

(...si care, arătat către soare,
e musai să crezi
că vezi nuanţele luminii...)

Şi mă liniştesc... de tot
şi mă-ntristez pe loc,
când, la răsăritul meu de soare,
văd că verdele nu mai este chiar verde...
şi că poate fi-nlocuit ,c-un fel de  gri,
cu prea multă uşurinţă
……………………………………….
Doar aşa, în sfârşit,
mi-am dres glasul ruginit...
(de ,,necuvinte’’... de dragoste...!)

şi-acum trilul Păsării-albastre
îţi va plăcea şi-n noapte...
chiar dacă ecou i-a fost,
poate, vântul…!