Totdeauna este gândul
ce nu l-ai făcut cunoscut
nefiind spus, scris sau arătat...
şi-atunci, daca-i şi zâmbeşti
sau ii înalţi visuri şi aripi
cu ochii închişi,
poţi să-i spui în sinea ta,
din prea mult drag,
Uimirea;

sărutată cu dragoste,
de cupa ta de floare,
din prea mult dor!

adorată
cu ofrandă
de sevă dulce
ca mierea de tei
ori de salcâm
sau cu iz de roze
ori de verde-crud de nuc...
(...şi poate fi şi cu parfum de flori de câmp...
după cum ţi-e şi sufletul!)

nerostită
pe tărâmul tău de eden
cu stele lucind de verde-negru
şi nori prea frumoşi pe cerul tau auriu,
când, deşi te-ndepărtezi odata cu noaptea,
cu sufletul o tot strigi a chemare...

dar, simţită ca si preaplinul tău,
o poţi gândi ca fiind frumosul pe care-l mângâi
cântându-i duios,când Soarele tot apune şi răsare
într-o graţioasă lunecare în cerc...
când şi urâtul din noi dispare, iubito!


This entry was posted on 7/04/2010 12:53:00 p.m. and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: