Dupa plecarea ta,
de-atâta întuneric ce s-a lăsat
in urma  trecerii timpului,
prin rost de scurgere a vremii,
negrul ce ma-nvaluie 
ma face sa ma simt uitat...

Si-n sufletu-mi de vioară
nici păsările nu le mai aud cum canta,
nici chemarea-mi de tine 
n-o mai pot spune!

(A ta iubire,prin intuneric,
nu mai poate să-mi vină la timp
şi mi-e un dor nebun de mugurii-ti preaplini...
gata să erumpa!)

Tot lasandu-ma uitat,
o ploaie de ganduri negre ma cuprinde 
si... dupa ploaie,ca si speranta 
pentru inca o clipa de fericire 
petrecuta cu tine, pot vedea, totusi,
magicul curcubeu de dragoste
răsărit ca o punte
între ce a fost iubirea noastră
şi câtă o să mai fie!

Tu trebuie să ştii,iubito,
că negrul hulpav ce-l laşi in urma ta,plecandu-mi,
ca noaptea mă-nfioară
şi gândurile-mi vor pleaca
hai-hui ori şui
să caute alt licăr de lună
oglindit în alt ochi de apă
ne-ncepută...
daca tu nu-mi vii !

.......................................
Şi negrul,de-i umed, 
înghite lacom toate culorile,
cu vrajă 
Şi mult alb de-aş turna...
prin fereastra ce mi-ai lăsat-o deschisă,
cât alb mi-ar trebui sa ti-acopar
atâta negru umed...!?



This entry was posted on 4/05/2011 06:38:00 p.m. and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: