Mă ia de mână
şi mă duce hai-hui
de la răsărit şi până-n asfinţit
cât e ziua de mare să tot caut
prin văi şi peste culmi celeste
şi peste pietrele albe ale lunii
urma fină presărată cu praf de stele
ce duce la Palatul de cleştar al zânei

să aflu calea pe unde noapte de noapte
ea mi se coboară plină de graţie
păşind uşor până la marginea rotundă a nopţii
lunecând mai-apoi pe-o rază
înspre mine venind sfioasă

de departe-i cea mai frumoasă
şi la schitu-mi de sihastru
când din ceruri mi se-arată
fiori mă trec peste toate simţurile
când mă-mpresoară cu delicateţe din toate părţile
înfrigurându-mă de tot în toate cele
(cum roua dimineţii piciorul fin
şi desculţ al fecioarei ce aleargă zănatecă
printre firele-nrourate
din câmpul
cu maci )

şi-atunci… mă las cuprins de emoţii
când şi ea-mi rămâne pe-altarul iubirii-ntinsa
peste toată noaptea rătăcindu-mă
prin ale ei splendori 
traind impreuna clipe sublime până-n zori !
(când zâna îmi pleacă iarăşi
pe calea presărată cu praf de stele…
iar visul meu se tot risipeşte !)


This entry was posted on 8/02/2014 11:26:00 a.m. and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: