Privesc pe geam
şi văd o margine de lume
ninsă cum nici nu mai gândeam
că iarna mai poate fi minune.
Zăpada străluceşte,
de parcă noaptea-i zi!
Cu fulgi mari de nea,
lumina îngheţată,
cernută,
a cuprins totul,
de-ai zice că o stea
a-mbrăţişat pământul.
Cred că m-aş rătăci,
de-aş colinda pe-afară!
Vântul şuieră,
se zvârcoleşte,
se opinteşte
şi se-mpotmoleşte în troiene.
Văd, ici-colo,
la ferestre,
câte-o mogâldeaţă
privind cu jind
la vreun luciu de gheaţă
şi la urme de joacă.
Sub paşi de trecător,
de straie-mpovărat,
cu mers greoi,
apăsat,
se-aude scârţâit de omăt.
Mai latră câte-un câine,
rămas străjer,
cu glasul răguşit de ger.
Îl salut pe omul de zăpadă
uitat pe-afară;
de frig are nasul roşu
şi mâinile-n buzunare.
Îmi amintesc cum,
copil fiind,
în nopţile de iarnă,
fascinat,
cu ochii mari,
cu nasul lipit de geam,
vedeam zâne
în sănii trase de cai albi
zburând...
iar când dormeam
îl visam pe Moş Crăciun
şi îi spuneam colinde!

Autor: Ion Cireaşă



This entry was posted on 12/17/2009 08:16:00 p.m. and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: