Noaptea,
umbră densă,
încet alungată,
ca o negură-n zare
de vânt purtată,
dispare
împinsă de răsărit de soare.

Lumina difuză, dulce,
îmi mângâie pleoapele
ce-mi deschid,
uşor,
ca un boboc o floare,
două globuri magice.

Mă trezesc din întuneric
şi din amorţire
şi scăldat în lumină,
buimac,
zâmbind la nu ştiu cine,
vreau să ştiu de mine.

Încerc să-mi şterg din minte
visele urâte,
ciudate,
născute-n noapte
din gânduri avute
şi simt că-n fiecare zi,
chiar şi lucruri revăzute,
încă puţin învechite
sau peste noapte-nnoite,
mă-ncântă din nou.

Ca o vrajă,
lumina m-atrage
şi-mi deschid larg fereastra
sufletului meu
şi primesc,
de miracol uimit,
încă un răsărit de soare!


This entry was posted on 9/18/2009 09:18:00 p.m. and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: